Publicațiile anterioare din această serie:
De ce alegerile locale sunt mai importante decât par;
Teritoriul nu începe din nou după fiecare reformă;
Autonomia locală fără o economie independentă;
Drumul: de la logica coloniei la logica dezvoltării.
Primarul ca manager al deficitului
Teritoriu depresiv: o hartă fără viitor
Fiecare teritoriu are propriul scenariu
Periferia nu începe acolo unde se termină un drum bun. Ea începe acolo unde teritoriul încetează să-și gestioneze propriile fluxuri economice: oamenii pleacă, materiile prime sunt exportate, valoarea adăugată este creată în altă parte, deciziile sunt luate în afara teritoriului, iar bugetul trăiește din transferuri.
Se poate să fii aproape de capitală și să rămâi totuși la periferie. Se poate să ai un drum — și să-l folosești pentru exod. Se poate să ai o universitate — și să pregătești cadre pentru piețele altora. Să ai legături externe — și să rămâi veriga de jos într-un lanț străin.
Periferia nu este o poziție geografică. Este un mod de gândire care, încă de astăzi, începe să ne priveze de viitor.
Chișinăul ca un aspirator
Produsul regional brut (PRB) pe cap de locuitor în Chișinău depășește de aproape cinci ori indicatorii altor regiuni. Țara produce un PIB de aproximativ 18,2 miliarde de dolari — iar capitala acumulează o parte disproporționată: valoare adăugată, locuri de muncă, decizii administrative, fluxuri financiare, universități, medicină.
Apropierea de centru oferă o șansă — dar poate și transforma teritoriul într-o anexă de servicii a capitalei. Oamenii locuiesc în suburbii, lucrează în Chișinău, fac cumpărături în Chișinău. Teritoriul local nu beneficiază de economie, ci de o povară: probleme de utilități, infrastructură care trebuie întreținută — fără venituri corespunzătoare. Aceasta este periferia din umbra capitalei. Un paradox: teritoriul poate fi apropiat din punct de vedere geografic, dar dependent din punct de vedere funcțional.
Pentru zonele îndepărtate, situația este și mai dificilă. Drumul spre capitală devine o rută de plecare. Greșeala din trecut – ignorarea dezvoltării megacentrului-aspirator – limitează deja astăzi în mod serios orice scenariu de dezvoltare regională: piața locală a muncii se restrânge. Teritoriul nu se transformă într-un loc de dezvoltare, ci într-un punct de tranzit înainte de migrație.
Conectivitatea ≠ dezvoltare
Un teritoriu poate avea drumuri, internet, legături comerciale, comenzi externe — și totuși să nu înregistreze dezvoltare. Pentru că problema nu este dacă există conexiune. Problema este cine controlează rezultatul acestei conexiuni.
Drumul către piața unde se vinde un produs cu valoare adăugată — aceasta este dezvoltarea. Drumul către un intermediar care preia materii prime la prețuri mici — aceasta este dependența.
Granița care deschide calea către exportul de produse finite — este o resursă. Granița care facilitează plecarea oamenilor și a materiilor prime — este un canal de scurgere.
Universitatea legată de economia locală — este o ancoră. Universitatea care pregătește oamenii pentru emigrare — este o pompă.
Moldova confundă prea des conectivitatea infrastructurală cu subiectivitatea economică. S-a construit un drum — înseamnă dezvoltare. S-a deschis un punct de trecere a frontierei — înseamnă potențial de export. Dar infrastructura doar creează un canal. Canalul funcționează în ambele sensuri.
Tipologia periferiei
În Moldova există câteva tipuri de periferie, care adesea se suprapun.
Periferia internă — situată lângă centru, dar fără un rol autonom.
Periferia aglomerării — susține creșterea capitalei.
Periferia de materii prime — produce baza bogăției, dar nu reține bogăția.
De resurse umane — pregătește oameni pentru piețele străine.
Bugetară — depinde de transferuri și de deciziile de sus.
Simbolică — are statut, dar nu are motor economic. Comratul reunește toate aceste tipuri.
Cazul Comrat: o periferie cu vedere la graniță
La prima vedere, poziția orașului Comrat nu pare periferică: la 100 km de Chișinău, la câțiva kilometri de granița cu Ucraina, universitate, statut autonom, bază agrară, legături de producție internaționale.
Dar tocmai Comrat ilustrează cel mai bine faptul că periferia nu înseamnă distanță.
Gagauzia este a doua regiune ca populație din țară, cu 155,6 mii de locuitori. Ponderea sa în producția industrială a Moldovei este de aproximativ 2,3% (date din 2009, nefiind înregistrată o creștere semnificativă). Exportul regiunii se ridică la 80–90 milioane de dolari pe an, în principal materii prime. Teritoriul este activ — și, în același timp, periferic.
Șoseaua R34 leagă Comratul de Chișinău — și accelerează periferizarea acestuia. Pe această șosea pleacă zilnic angajații și studenții Universității de Stat din Comrat: în oraș nu există o piață a muncii corespunzătoare specializărilor lor. Drumul leagă fizic, iar din punct de vedere funcțional — arată încotro se îndreaptă energia teritoriului.
Granița cu Ucraina nu a devenit un avantaj — nu pentru că este departe, ci pentru că lipsesc logistica, depozitele, certificarea și competențele în materie de export. Granița nu generează exporturi. Ea este doar un canal. Fără infrastructură — rămâne doar o frază în strategie.
Întreprinderile de confecții asigură locuri de muncă, dar designul, marca, marja de profit și deciziile strategice rămân în afara regiunii.
Universitatea de Stat din Chișinău îmbunătățește calitatea capitalului uman — iar acest capital pleacă acolo unde există cerere. Centrul primește cadre, iar periferia rămâne cu amintirea potențialului.
Fluxurile-cheie de valoare adăugată trec prin Comrat, fără a se stabili în interiorul său. Aceasta este semnul principal al periferiei. Nu distanța — ci retenția slabă a fluxului.
Soluția este concretă. Materiile prime agricole — către prelucrare. Personalul Universității de Stat din Comrat — către întreprinderile locale. Granița — către logistică și export. Statutul politic — către un pachet economic special cu centrul.
Atunci, proximitatea va începe să funcționeze ca o resursă, nu ca un canal de dependență.
Pentru Moldova, în ansamblu, nu este nevoie de o nouă hartă administrativă, ci de o hartă a fluxurilor: unde se creează valoarea adăugată, unde este reținută, încotro se îndreaptă oamenii, încotro se îndreaptă materiile prime, cine controlează logistica și brandul.
Fără aceste aspecte, statul va continua să confunde conectivitatea cu dezvoltarea — bucurându-se de un drum nou, fără să observe că oamenii pleacă pe el.
Dezvoltarea nu se măsoară în kilometri. Ea se măsoară prin ceea ce teritoriul este capabil să rețină în interiorul său.
Evgheni Perestoronin,
jurnalist, analist economic și politic
Dmitri Tărăburcă,
economist, expert în domeniul imobiliar și al dezvoltării teritoriale
Abonați-vă la actualizările noastre
