La începutul războiului, țările occidentale — în primul rând SUA și aliații lor europeni din NATO — au format un front comun în sprijinul Ucrainei. Cu toate acestea, de la realegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al SUA, situația politică s-a înrăutățit brusc: SUA au încetat să se mai comporte ca un lider global sau ca o putere responsabilă.
Deși administrația Trump nu a anunțat oficial retragerea din NATO sau din coaliția care susține Ucraina, aceasta și-a redus semnificativ implicarea și a anunțat o reducere drastică a prezenței sale militare pe continentul european.
Din fericire, membrii europeni ai NATO au intervenit pentru a umple golul creat, reafirmându-și „solidaritatea cu Ucraina”.
Mai mult, puterea crescândă a Ucrainei pe câmpul de luptă, determinată în primul rând de progresele înregistrate în domeniul tehnologiilor autohtone de drone și rachete, alături de furnizarea continuă de date satelitare din partea SUA, i-a permis să schimbe cursul războiului.
Cu toate acestea, Kremlinul a conștientizat importanța livrărilor din Europa de Vest către Ucraina și încearcă să le zădărnicească prin intermediul războiului hibrid — fie că este vorba de încercări de a influența rezultatele alegerilor din Europa, fie de atacuri secrete asupra punctelor-cheie ale lanțului de aprovizionare.
Prin urmare, Europa trebuie să pornească de la premisa că, cu cât Rusia va înregistra mai puține succese pe câmpul de luptă, cu atât vor deveni mai grave problemele politice interne ale președintelui rus Vladimir Putin și cu atât mai mult Rusia va încerca să extindă războiul asupra Europei.
Chiar în ultimele câteva săptămâni am asistat la o explozie și un incendiu — aproape sigur un act de sabotaj — la o fabrică de arme italiană, deținută de compania franco-germană KNDS, urmată la scurt timp de o tentativă de atac cu o dronă asupra unui avion de transport „Antonov” parcat pe aeroportul din Leipzig. (Din fericire, acest al doilea atac a eșuat din cauza unei defecțiuni tehnice — un noroc chior.)
Slăbiciunea SUA și realitățile pentru Europa
Este de remarcat faptul că aceste evenimente au avut loc exact în momentul în care slăbiciunea Americii ca superputere a devenit evidentă pentru toată lumea.
Trump a pierdut, de fapt, războiul său voluntar împotriva Iranului și acum încearcă cu disperare să infirme informațiile conform cărora SUA își epuizează rapid stocurile de muniție și rachete. Este vorba de o simplă coincidență sau aceasta indică o legătură din ce în ce mai strânsă între războaiele din Ucraina și Iran și, prin urmare, o luptă ascunsă pentru supremația globală?
În orice caz, Europa va trebui să se pregătească să facă față nu numai atacurilor hibride din ce în ce mai frecvente din partea Rusiei, ci și la potențialele amenințări din partea Iranului, care a dat deja de înțeles că poate lansa atacuri asupra unor obiective din Europa în cazul reluării unor acțiuni militare pe scară largă cu SUA.
Aceasta înseamnă că Europa veche, obosită de războaie, va trebui să se adapteze cu o viteză amețitoare la noile realități și pericole provenite atât de pe propriul continent, cât și din periferia acestuia.
Dar va trebui, de asemenea, să se împace cu declinul puterii globale a SUA sub administrația Trump. Această schimbare, mai mult decât oricare alta, modifică radical poziția strategică globală a Europei, ceea ce are consecințe de anvergură pentru securitatea sa, aprovizionarea cu resurse energetice și materii prime, precum și pentru interesele sale comerciale.
Europenii nu trebuie să-și facă iluzii. În această perioadă de tranziție de la o ordine mondială la alta, geopolitica iese în prim-plan, dar pretențiile Europei la statutul de putere mondială rămân mai degrabă o aspirație decât o realitate. Reprezentăm o uniune neterminată de state suverane separate, alcătuită doar din câteva „puteri medii”, dintre care majoritatea se află într-o situație economică și politică deplorabilă.
Europa are nevoie de consolidare
Situația este agravată de faptul că, în ciuda tuturor amenințărilor cu care se confruntă, Europa nu dispune de voința politică comună și de mecanismele de luare a deciziilor necesare pentru consolidarea poziției sale geopolitice.
Atâta timp cât Germania și Franța – două puteri medii, al căror leadership rămâne în continuare de neînlocuit, — continuă să se certe și să nu aibă încredere una în cealaltă, în loc să întreprindă împreună pașii necesari pentru finalizarea proiectului european, autonomia tehnologică și strategică față de SUA, atât de dorită de Europa, va rămâne de neatins.
A te agăța de vechiul model al statului național european sau de viziunile nostalgice despre măreția de odinioară este apanajul ghizilor din muzee. Dacă Europa va rămâne doar o colecție de state mici și puteri medii, perioada actuală de profunde schimbări geopolitice și istorice va marca, de asemenea, sfârșitul rolului său pe scena mondială.
„Suveranitatea europeană” este o frază frumoasă, dar, având în vedere diviziunea dintre europeni, riscă să se transforme într-o altă fantezie. În visele naive nu este loc pentru „suveranitate”.
Putin știe acest lucru prea bine, iar tocmai cu el trebuie să ne confruntăm noi, europenii, în prezent.
Joschka Fischer,
a ocupat în perioada 1998–2005 funcțiile de ministru al afacerilor externe și vicecancelar al Germaniei, fiind timp de aproape 20 de ani liderul Partidului Verde german.
© Project Syndicate, 2026.
www.project-syndicate.org
Abonați-vă la actualizările noastre
