Deși referendumul nu a vizat propriu-zis aderarea la UE, islandezii au închis, practic, ușa, cel puțin pe termen scurt, privând Uniunea de un candidat promițător, pentru care calea către aderare ar fi putut fi relativ simplă.
În ciuda faptului că Islanda este deja strâns legată de UE prin Spațiul Economic European și Spațiul Schengen, refuzul de a relua negocierile a survenit într-un moment extrem de delicat pentru blocul european.
Bruxelles încearcă în regim de urgență să-și demonstreze puterea strategică în Arctica pe fondul atitudinii belicoase a administrației americane, în timp ce politica sa de extindere în Europa de Est abia dacă dă rezultate tangibile, constată Euronews.
Peștele s-a dovedit a fi mai important decât amenințările lui Trump
O primă analiză a acestui rezultat arată că atitudinea agresivă a președintelui american Donald Trump în chestiunile legate de Arctica nu i-a împins pe islandezi mai aproape de UE.
Interesul său repetat pentru achiziționarea Groenlandei și declarațiile sale, care uneori estompau granița dintre acest teritoriu danez și Islanda, nu au făcut decât să sublinieze cât de mult crește importanța acestei regiuni-cheie pentru echilibrul mondial al forțelor.
Poziția strategică a Islandei în Atlanticul de Nord a căpătat o nouă semnificație. Pentru susținătorii aderării la UE, poziția SUA a servit drept argument suplimentar în favoarea ideii că țara ar fi mai în siguranță în cadrul Uniunii.
Respingerea poate însemna că, pentru majoritatea locuitorilor insulei, aceste argumente nu au reușit să cântărească mai mult decât îngrijorarea privind suveranitatea și controlul național.
Campania a fost marcată din nou de liniile obișnuite de divizare care au determinat dezbaterea privind aderarea Islandei la UE: controlul asupra pescuitului și agriculturii, chestiunile legate de suveranitate și modelul economic al țării.
Perspectiva negocierilor privind gestionarea sectorului pescuitului în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului a UE i-a speriat pe islandezi mai mult decât pretențiile lui Trump asupra vecinei Groenlandii.
Susținătorii opțiunii „nu” au mizat intens și pe avertismentele potrivit cărora extinderea competențelor Bruxelles-ului în domeniul politicii economice va duce la pierderea controlului național.
Susținătorii reluării negocierilor nu au reușit să convingă opinia publică că beneficiile unei integrări politice complete vor compensa pierderea de autonomie pe care o va implica aderarea, în parte și pentru că coaliția de guvernare a susținut acest curs destul de timid.
Prim-ministrul Kristurun Frostadottir a prezentat în principal referendumul ca o oportunitate de a decide împreună asupra viitorului țării, subliniind cu prudență că se poate evalua dacă beneficiile vor depăși eventualele costuri se poate face numai după negocieri concrete privind condițiile de aderare.
Un eșec pentru politica europeană de extindere
Pentru Bruxelles, simbolismul politic al acestui vot este și mai nefavorabil.
UE încearcă să insufle un nou suflu ideii de extindere ca proiect strategic, mai ales după invazia Rusiei în Ucraina, accelerând procesul pentru Ucraina și Moldova și încercând, în același timp, să mențină țările din Balcanii de Vest mai aproape prin investiții și parteneriate.
Aderarea Islandei, o democrație stabilă care respectă deja în mare măsură standardele UE, la rândul țărilor candidate ar fi permis o nouă perspectivă asupra strategiei de extindere, demonstrând că aderarea rămâne atractivă și pentru statele bogate, iar UE însăși este capabilă să se extindă în orice direcție.
În schimb, ceea ce ar fi putut fi o poveste de succes evidentă s-a transformat într-un eșec de imagine pentru Bruxelles: chiar și o țară atât de strâns legată de Uniune poate considera aderarea un pas prea mare.
Eșecul la referendum readuce inevitabil în memorie unele dintre cele mai dureroase confruntări ale UE cu voința alegătorilor, atât în interiorul Uniunii, cât și în afara acesteia.
În 2005, alegătorii francezi și olandezi au respins proiectul Tratatului constituțional, dând o lovitură serioasă încercării UE de a-și dota proiectul politic cu o lege fundamentală.
Irlanda a oferit încă o dovadă a riscurilor politice pe care le implică referendumurile, respingând în 2008 Tratatul de la Lisabona, care înlocuia Constituția Europeană, pentru ca apoi să îl aprobe în cadrul unui nou scrutin, un an mai târziu.
Cel mai apropiat precedent al „nu”-ului islandez este decizia Norvegiei de a respinge de două ori, în 1972 și 1994, aderarea la UE. În ambele cazuri, un rol cheie l-au jucat temerile legate de suveranitate și de controlul asupra resurselor naturale, în primul rând asupra pescuitului — și același lucru pare să fie valabil și pentru alegătorii islandezi.
În mod similar, Elveția a respins în repetate rânduri forme mai profunde de integrare europeană, de exemplu aderarea la Spațiul Economic European, menținând totodată legături economice extinse cu piața unică în condiții special convenite.
La fel ca în cazurile anterioare, acest „nu” adresat reluării negocierilor de aderare nu înseamnă deloc că islandezii sunt împotriva Europei și nu ar trebui să afecteze relațiile țării cu UE. Însă poate constitui un memento neplăcut pentru europeni că, pe măsură ce lumea devine tot mai imprevizibilă, controlul național propriu pare tot mai prețios.
Abonați-vă la actualizările noastre
