Articole anterioare din serie:
Quo vadis, Moldova? UE, limba și viitorul Moldovei
Orice tranziție majoră ajunge, la un moment dat, într-un punct în care direcția nu mai este suficientă. Devine decisiv modul în care este parcurs acest drum. Moldova pare să fi ajuns exact într-un asemenea moment.
Acum cinci ani, integrarea europeană a devenit principala alegere strategică a țării. În această perioadă, Republica Moldova a reușit să își mențină direcția în pofida războiului din regiune, a crizei energetice, a presiunilor externe și a turbulențelor politice interne. Acesta este, fără îndoială, principalul rezultat al primei etape. Autoritățile au reușit să valorifice fereastra istorică de oportunitate deschisă de sprijinul Uniunii Europene și să transforme opțiunea europeană dintr-un obiectiv politic într-un proces concret.
În același timp însă, în interiorul societății s-a acumulat treptat o altă tensiune. Nu doar dificultatea reformelor sau confruntarea politică au alimentat-o. Au făcut-o și decizii al căror sens devenea clar abia după ce reacțiile emoționale se instalaseră deja; consultări percepute tot mai des ca o formalitate; impresia că vocile critice încetinesc schimbarea, în loc să contribuie la decizii mai bune.
Investigația jurnalistică din ultimele săptămâni nu a creat această criză de încredere. Ea a arătat doar cât de tensionat a devenit întregul sistem.
De aceea, astăzi nu mai este vorba doar despre reconstruirea încrederii sau despre o comunicare mai convingătoare a reformelor. Modelul care a permis menținerea parcursului european într-un context de mobilizare permanentă își epuizează treptat potențialul. Următoarea etapă necesită un alt model de guvernare – unul bazat nu doar pe voința politică a statului, ci și pe un parteneriat intern cu toți cei care vor parcurge împreună acest drum.
Atunci când PAS a propus un nou prim-ministru, dezbaterea publică s-a concentrat aproape imediat asupra lui Vasile Tofan. Unii au văzut în această numire șansa accelerării reformelor, alții au interpretat-o ca pe semnalul unei etape mai dure, iar alții au început să se întrebe cât de dificile vor fi schimbările propuse. Este firesc. Totuși, întrebarea cea mai importantă nu este cine va conduce viitorul Guvern, ci care trebuie să fie modelul următoarei etape a tranziției europene.
Numirea unui nou prim-ministru este importantă nu doar ca o decizie privind desemnarea unei persoane în această funcție. Dacă aducerea în funcție a unui profesionist cu experiență, format în afara structurilor puterii, reflectă într-adevăr intenția de a extinde modelul actual de guvernare, atunci următorul pas va fi, inevitabil, și mai dificil: construirea unui parteneriat intern în jurul parcursului european.
Când reformele au nevoie de parteneri
Primele ore după desemnarea lui Vasile Tofan s-au transformat, așa cum era de așteptat, într-o dezbatere politică. Însă, dincolo de critici, susținere și discuțiile despre viitoarele reforme, a apărut și o altă perspectivă, mai puțin observată.
Un antreprenor a scris că este gata să se implice într-un proiect concret, dacă experiența sa ar putea fi utilă Republicii Moldova. În astfel de reacții se vede mai mult decât susținerea unui nou prim-ministru. Se conturează cererea pentru un alt tip de relație între stat și societate – una în care oamenii, organizațiile și comunitățile profesionale sunt pregătite să devină parteneri interni ai tranziției europene, păstrându-și propriile interese și dreptul la o opinie critică.
Experiența europeană arată că durabilitatea schimbărilor depinde nu doar de calitatea deciziilor. La fel de important este și modul în care statul lucrează cu cei afectați de aceste schimbări. De aceea, mediul de afaceri, asociațiile profesionale, autoritățile locale, comunitatea de experți și organizațiile societății civile devin participanți la pregătirea, dezbaterea și implementarea reformelor.
Acest lucru nu elimină conflictele și nici nu presupune un consens deplin. Interesele rămân diferite, dezacordurile sunt inevitabile, iar critica continuă să fie necesară. Însă capacitatea de a gestiona aceste diferențe face deciziile mai solide și reduce riscul ca orice dezacord să se transforme într-o nouă criză de încredere.
În Republica Moldova, o astfel de cultură se formează mai greu. Fiecare nouă guvernare tinde să își creeze cât mai rapid propriul cerc de încredere. Este firesc: astfel, deciziile pot fi luate mai ușor, iar reformele pot avansa mai rapid. În același timp, însă, spațiul pentru un parteneriat autentic începe să se restrângă. În loc să identifice și să atragă oameni și organizații cu experiență, statul ajunge să se bazeze tot mai mult pe cercul deja cunoscut – foști colegi, rude, cumetri sau membri ai echipei de partid.
O altă particularitate a Moldovei este că tranziția europeană se desfășoară simultan în două spații de comunicare. Unul vorbește în principal în limba română, celălalt – în limba rusă. Între ele există surse diferite de informare, experiențe istorice diferite și temeri diferite. De multe ori, statul comunică în primul rând cu una dintre aceste lumi, în timp ce pe cealaltă o privește fie ca pe o zonă de risc politic, fie ca pe o audiență pe care încearcă să o convingă doar după ce deciziile au fost deja luate. În consecință, dialogul despre viitorul țării rămâne încă incomplet.
Poate însă cea mai dificilă provocare este alta. Statul încă învață să lucreze nu doar cu argumentele oamenilor, ci și cu temerile, oboseala, frustrările și sentimentul că viitorul se construiește fără participarea lor. Iar aceste emoții se dovedesc adesea mai puternice decât orice explicație rațională.
Din această perspectivă, faptul că Vasile Tofan s-a definit drept un „om al reconcilierii” capătă o semnificație aparte. Nu este vorba despre promisiunea unui consens general, ci despre încercarea de a păstra deschis dialogul între diferitele grupuri ale societății, chiar și atunci când interesele, experiențele și percepțiile lor asupra realității sunt diferite. Un astfel de parteneriat nu presupune renunțarea la critică. El începe în momentul în care critica devine parte a unui efort comun de a găsi soluții, și nu motivul pentru care dialogul se întrerupe.
O asemenea abordare nu presupune concesii față de cei care acționează conștient în interesul Rusiei sau al altor centre externe de influență. Ea presupune însă capacitatea de a face diferența între sabotajul organizat și oamenii ale căror percepții au fost formate într-un alt spațiu informațional. Cu primii statul trebuie să acționeze prin lege și prin instituțiile de securitate. Cu ceilalți – prin respect, participare și un limbaj al viitorului pe care să-l poată recunoaște ca fiind și al lor.
În Republica Moldova există deja mulți oameni care sunt pregătiți să fie nu doar executanți ai deciziilor statului și nici susținători necondiționați ai puterii, ci parteneri ai parcursului european. Ei sunt gata să propună alternative, să își asume responsabilitatea pentru proiecte concrete și să contribuie la implementarea schimbărilor în propriile comunități și domenii de activitate.
Deocamdată, această disponibilitate apare mai ales prin inițiative individuale. Următoarea etapă a tranziției europene va însemna transformarea ei într-o practică stabilă de colaborare între stat și partenerii săi interni.
Parteneriatul începe înaintea deciziilor
Dacă parteneriatul intern trebuie să devină, într-adevăr, următoarea etapă a parcursului european, atunci se schimbă inevitabil și logica guvernării.
Următoarea etapă a integrării europene nu mai este doar o chestiune de legislație sau de instituții. Ea este, tot mai mult, o chestiune de maturitate instituțională. Iar unul dintre semnele acestei maturități este capacitatea statului de a privi parteneriatul intern nu ca pe o limitare a propriei autorități sau ca pe o concesie făcută societății, ci ca pe o resursă pentru o guvernare mai bună.
Acest lucru nu înseamnă că statul încetează să fie principalul promotor al schimbării. Dimpotrivă. El este cel care stabilește direcția, ia deciziile și își asumă responsabilitatea pentru ele. În același timp, însă, statul trebuie să înceteze treptat să se considere singura sursă de cunoaștere, experiență și soluții. Deschiderea către expertiza profesioniștilor, a societății și a comunității de experți nu este un semn de slăbiciune, ci o caracteristică a instituțiilor europene mature.
În acest punct se schimbă și rolul comunicării strategice.
Timp de mulți ani, comunicarea strategică a fost înțeleasă în primul rând ca un instrument de explicare a deciziilor deja luate. Următoarea etapă cere însă o altă abordare. Comunicarea strategică trebuie să ajute statul să construiască un parteneriat intern în jurul tranziției europene.
Asta înseamnă să creeze spațiu pentru colaborare înainte ca diferențele de opinie să se transforme într-un conflict politic. Să ajute instituțiile să identifice din timp oamenii, organizațiile și comunitățile care sunt gata să contribuie cu experiența și competențele lor. Să ofere diferitelor medii profesionale, teritoriale și lingvistice posibilitatea de a vorbi despre viitorul țării într-un limbaj pe care îl simt apropiat, fără să-și piardă propria identitate și dreptul la o opinie critică.
Poate însă cea mai importantă misiune este alta. Comunicarea strategică nu trebuie să reducă numărul vocilor critice. Ea trebuie să ajute ca această critică să devină parte a căutării unor soluții mai bune. Nu să elimine dezacordurile, ci să împiedice transformarea lor într-o ruptură între stat și societate.
De aceea, nu vorbim doar despre un nou model de comunicare. Este nevoie de o nouă cultură a guvernării parcursului european, în care statul își păstrează rolul de lider, dar se bazează tot mai mult pe parteneriatul intern ca pe una dintre principalele resurse pentru schimbări durabile.
În opinia mea, acesta va fi principalul test al următoarei etape a integrării europene a Republicii Moldova. Pentru că parcursul european nu se încheie atunci când o țară adoptă reguli europene.
Dacă Republica Moldova își dorește cu adevărat să devină parte a comunității europene, atunci treptat nu doar legile și instituțiile sale trebuie să devină europene. Trebuie să devină europeană și cultura însăși a relației dintre stat și societate. Poate că tocmai această transformare va fi cea mai dificilă etapă – dar și cea mai importantă.
Alexandr Bejenari,
fondatorul agenției PR PARC Communications, expert în comunicare strategică
