Logos Press lansează o serie de articole de Alexandru Bejenari, director al PARC Communications, despre comunicarea tranziției în Moldova.
Aceasta nu este o serie despre politică în sensul tradițional. Accentul nu se pune pe luptele dintre partide sau pe declarațiile individuale, ci pe modul în care schimbările majore se mișcă în societate: cum sunt explicate, de cine, în ce limbă și prin ce temeri și așteptări.
Această discuție este demult așteptată. Și sperăm sincer că și alți autori se vor alătura. Prea multe întrebări, neînțelegeri, neîncredere și semnificații s-au acumulat.
Moldova se îndreaptă spre UE, discută reforme, atrage investiții și schimbă regulile și instituțiile. Dar sustenabilitatea acestei tranziții nu depinde doar de deciziile luate. Este important dacă oamenii, întreprinderile, regiunile și diversele medii de comunicare își înțeleg locul în viitorul țării.
Primul articol este „ Moldova caută o viziune comună asupra viitorului”.
Începe într-un moment în care mai multe semnale converg pe agenda moldovenească: discuțiile despre un „Plan B”, răspunsul Bruxelles-ului, forumul de investiții, grupurile de negocieri și reforma administrativă.
Formal, toate acestea ar putea fi rezumate într-o singură narațiune încurajatoare. Dar, în percepția publică, o astfel de narațiune nu apare automat.
De ce nu devin întotdeauna veștile bune despre viitor un fir comun? Și ce trebuie să se întâmple pentru ca diferiți oameni să vadă acest viitor nu ca pe proiectul altcuiva, ci ca pe un spațiu pentru propria viață?
Citiți primul articol din serie pe platforma Logos Press.
Moldova caută o viziune comună asupra viitorului
Săptămâna trecută, în agenda publică din Moldova s-au intersectat mai multe discuții despre viitorul țării.
Mai întâi, a reapărut tema unirii cu România ca posibil „plan B” pe drumul spre Uniunea Europeană. Ulterior, de la Bruxelles a venit un mesaj clar: Republica Moldova are propriul său loc în UE, iar viitorul său trebuie decis de cetățenii săi. Apoi, la Chișinău s-a desfășurat un forum investițional în cadrul căruia s-a discutat despre proiecte în valoare de sute de milioane de euro și despre investiții potențiale de peste un miliard de euro. În paralel, au apărut și informații privind disponibilitatea de a deschide primele clustere de negociere.
Aceste semnale nu au venit însă într-un spațiu gol. Pe fundal exista deja o altă discuție, mai puțin festivă – cea despre reforma administrativă. Pentru agenda de guvernare, aceasta este o discuție despre eficiență, sustenabilitatea autorităților locale și pregătirea pentru oportunitățile europene. Pentru mulți oameni din raioane, lucrurile se văd mult mai simplu: nu va deveni statul mai departe, unde va fi spitalul și cine va răspunde de deciziile de zi cu zi?
Formal, toate acestea ar putea fi așezate într-o singură linie încurajatoare: Moldova înaintează spre Uniunea Europeană, primește sprijin, devine parte a unui nou mediu economic și instituțional.
Dar în percepția publică această linie nu apare automat. Viitorul este perceput în continuare nu ca o țintă comună, ci ca un spațiu al unor așteptări și temeri diferite.
Aici se vede unul dintre principalele paradoxuri ale tranziției prin care trece Moldova: apar tot mai multe știri despre viitor, dar încă lipsește o istorie comună în care oameni diferiți să își poată vedea locul.
De ce știrile lasă în urmă întrebări
Fiecare dintre evenimentele ultimelor zile are propriul său sens: politic, economic, european, administrativ. În logica instituțională, acestea sunt teme diferite, fiecare cu propriul limbaj și propria procedură.
O știre separată nu trebuie să explice întregul viitor al țării. Important este ca astfel de știri, venind una după alta, să se înscrie într-o imagine comună care poate fi auzită. Atunci, societatea nu le percepe ca pe teme separate, ci ca pe semnale despre cum ar putea arăta Republica Moldova în următorii ani.
Forumul investițional ilustrează foarte bine acest decalaj. Din exterior, o asemenea știre pare aproape în totalitate pozitivă: un miliard de euro investiții, proiecte noi, interes pentru țară. Pentru autorități, aceasta este o confirmare că Republica Moldova devine mai vizibilă pentru capitalul extern.
Pentru mediul de afaceri, este un semnal important, dar nu încă o certitudine.
Într-un asemenea moment, antreprenorul nu se uită doar la suma investițiilor posibile. El verifică mediul: se poate planifica pe câțiva ani înainte, cât de stabile sunt regulile, nu se va bloca proiectul între instituții, instanțe și ciclul politic?
Există și o întrebare mai puțin comodă. Dacă Moldova devine parte a unei piețe europene mai mari, ce loc va ocupa businessul local în acest sistem? Va putea crește alături de jucători mai mari sau va rămâne un participant slab într-un joc în care regulile, resursele și competențele se distribuie deja la un alt nivel?
Nu este teamă de investiții. Apare o întrebare practică despre felul în care țara intră într-un nou mediu economic.
O veste economică bună devine parte a imaginii viitorului atunci când lângă ea apare și răspunsul: cum se transformă investițiile nu doar în proiecte, ci într-un mediu în care poți construi, angaja oameni, concura și asuma riscuri.
Unde speranța se întâlnește cu îngrijorarea
Știrile despre viitor se suprapun peste temeri deja existente – legate de suveranitatea țării, apropierea statului de cetățeni, accesul la servicii, limbajul dialogului public și dreptul oamenilor de a se simți parte a schimbărilor.
Discuția despre „planul B” pentru drumul spre UE prin unirea cu România a funcționat exact așa. Ea a ieșit rapid din cadrul unui scenariu ipotetic și a activat o îngrijorare mai profundă: nu cumva în spatele cuvintelor despre Europa se ascunde un proiect complet diferit de viitor?
Această preocupare nu poate fi redusă doar la publicul vorbitor de limbă rusă. Pentru el este, într-adevăr, deosebit de acută: aici se suprapun distanța lingvistică, neîncrederea față de agenda oficială și obișnuința de a căuta explicații într-un alt mediu informațional. Dar întrebarea despre independența țării este sensibilă mult mai larg. O pun și oameni care susțin parcursul european, dar nu vor ca viitorul Moldovei să sune ca renunțarea la propriul stat. Principiile europene sunt importante, dar pentru mulți ele nu înseamnă disponibilitatea de a se dizolva în regulile și sistemul țării vecine.
La aceasta se adaugă și o altă teamă – cea legată de reforma administrativă. La Chișinău, ea poate suna ca o discuție despre eficiență, sustenabilitatea administrației locale și pregătirea pentru fonduri europene. Într-un raion, omul aude altceva: unde va fi serviciul, cine va răspunde de drum, unde să se adreseze, nu va fi primăria mai departe, nu va dispărea locul lui de viață de pe harta familială a țării?
Aceasta nu înseamnă neapărat respingerea reformei. De multe ori, omul pur și simplu nu vede ce anume va fi protejat. În experiența lui, „optimizarea” poate suna ca reducerea accesului, iar „comasarea” ca pierderea apropierii.
Diferitele medii lingvistice amplifică efectul negativ. În Moldova, oamenii primesc explicații despre aceleași procese prin canale informaționale diferite și sisteme diferite de sens. Pentru publicul vorbitor de limbă rusă, problema este astăzi deosebit de acută: pentru el nu este construită o discuție deplină și consecventă despre motivul reformelor, despre felul în care funcționează drumul european, despre riscurile și oportunitățile discutate în interiorul țării.
În rezultat, imaginea viitorului se formează prin relatări indirecte, fragmente de știri din rețelele sociale, media externe și interpretări străine. Iar acest spațiu se umple rapid cu suspiciuni și explicații venite din afară.
Așa ajung speranța și îngrijorarea să stea una lângă alta. Aceeași tranziție poate fi o mișcare spre Europa, investiții și reguli noi, iar în același timp, un risc de a pierde reperele familiare și capacitatea de a influența ceea ce se întâmplă aproape.
Când limbajul tehnic devine străin
Există semnale care sunt aproape imposibil de explicat printr-o singură știre. Clusterele de negociere sunt un astfel de caz.
Pentru instituții și experți, acesta este o etapă firească a integrării europene. Mai ales când este vorba despre primul cluster, așa-numitele „fundamente”. În el se include nu teme tehnice secundare, ci elemente fără de care integrarea europeană rămâne formală: justiția, drepturile fundamentale, administrația publică, achizițiile publice, statistica, controlul financiar.
În limbaj instituțional, aceasta se numește cluster de negociere. În limbajul vieții, este întrebarea dacă statul va putea funcționa după reguli în care au încredere cetățenii, businessul și partenerii.
Un astfel de semnal este important nu doar pentru funcționari și diplomați. El vizează instanțele, achizițiile publice, calitatea guvernării, protecția drepturilor și gestionarea banilor publici – acele domenii din cauza cărora oamenii ajung adesea să nu aibă încredere în stat.
Dar cuvântul „clustere” nu arată acest lucru. Sună ca o formulă tehnică îndepărtată. Omul aude că țara a mai făcut un pas spre UE, dar adesea nu înțelege de ce acest pas are legătură cu viața lui.
Aici se pierde sensul. Evenimentul rămâne corect, dar străin ca limbaj. El există în declarații, în comentarii de experți și în agenda internațională, dar nu se transformă într-o legătură simplă: dacă statul trece prin această etapă, înseamnă că se schimbă regulile după care trebuie să funcționeze în interiorul țării.
În acest interval intră rapid alte explicații. Procesul european devine zgomot birocratic, motiv de îngrijorare sau o temă care îi privește doar pe politicieni și funcționari.
O știre complexă, fără o traducere umană, devine rapid străină. Frica și suspiciunea apar mai repede decât argumentarea calmă. De aceea, comunicarea unei tranziții nu poate începe după ce frica a primit deja o formulă gata realizată. În acel moment, o veste bună încetează deja să mai fie una comună.
Cum devine un semnal punct de sprijin
O veste puternică trece prin câteva etape înainte să devină sprijin public.
Mai întâi, ea trebuie să iasă din limbajul expeditorului. Atât timp cât evenimentul este descris doar prin cuvintele celor care îl anunță, el rămâne parte a agendei instituționale. În acest limbaj există, de obicei, scop, sumă, procedură, partener, termen, obligație. Dar încă nu există răspunsul uman: ce se schimbă, ce rămâne protejat și unde va putea fi verificat rezultatul.
Apoi, știrea intră într-un mediu deja format. Acolo o întâmpină experiența trecută, neîncrederea, sensibilitatea regională, distanța lingvistică, interpretările politice și memoria cotidiană a promisiunilor care nu au ajuns până la oameni. În acest moment, sensul știrii începe să se schimbe.
Dacă explicația nu vine imediat, apare o formulare străină. Evenimentul complex primește o explicație mai simplă și mai emoțională: un zvon, un comentariu politic sau o concluzie obișnuită de zi cu zi – „iarăși vor decide fără noi”, „la noi nu va ajunge”, „asta nu e pentru oameni ca noi”.
După aceea, devine mult mai greu să readuci știrii sensul inițial. Comunicarea începe să alerge după frică, răspunzând nu evenimentului, ci interpretării care a apucat să se fixeze.
De aceea încrederea nu se construiește prin numărul de mesaje, ci printr-o succesiune corectă. Să vezi unde știrea va fi vulnerabilă. Să oferi o explicație umană. Să o duci prin oamenii în care publicul are încredere. Și, în final, să arăți primul rezultat verificabil.
Abia atunci un semnal puternic încetează să mai fie un mesaj de sus. Devine parte a unei experiențe pe care te poți sprijini.
Comun nu înseamnă identic
O imagine comună a viitorului nu presupune ca toți să gândească la fel. În Moldova, acest lucru este imposibil și nici nu este necesar. Limbi diferite, memorii diferite, raportări diferite la UE, Rusia, România, stat și putere vor rămâne parte a spațiului social.
De aceea, sarcina nu este ca toți să aibă aceeași reacție la știrile despre viitor. Important este ca direcția generală a țării să fie înțeleasă prin experiențe de viață diferite: siguranță, reguli, servicii, limbă, muncă, locul regiunii, posibilitatea de a planifica.
Dacă această legătură lipsește, chiar și semnalele puternice rămân fragmentate. Ele confirmă direcția țării, dar nu întotdeauna îi oferă omului sentimentul că participă la această mișcare.
Pentru Moldova nu este suficient să primească vești bune despre viitor. Ele trebuie transformate într-o poveste comună, pe care oameni diferiți să o poată recunoaște ca parte din propria viață.
O veste bună devine sprijin comun atunci când omul înțelege: acest viitor mă privește și pe mine.
Alexandr Bejenari,
fondatorul agenției de PR PARC Communications, expert în comunicare strategică
