Articole anterioare din serie:
Quo vadis, Moldova? UE, limba și viitorul Moldovei
Tranziția europeană are nevoie de un parteneriat intern
Fără acest consens, parcursul european va fi dificil. Schimbările care urmează sunt profunde, iar societatea rămâne divizată.
După o recentă emisiune la care am participat, a urmat o dezbatere pe rețelele de socializare. Am vorbit despre necesitatea de a explica schimbările într-un limbaj pe înțelesul oamenilor, de a implica diferitele grupuri ale societății și de a nu lăsa spațiul de comunicare în limba rusă să fie modelat exclusiv de alte interpretări.
Ca răspuns, a fost exprimată o poziție împărtășită astăzi de mulți: cât timp mai trebuie să le explicăm celor care, de zeci de ani, nu vor să accepte limba de stat, direcția europeană a țării și realitatea evidentă a presiunii rusești? Poate că timpul convingerii a trecut, iar țara trebuie pur și simplu dusă înainte.
În spatele acestei poziții ferme se află răni istorice reale: represiunile și deportările, politica lingvistică din perioada sovietică, războiul de pe Nistru, prezența armatei ruse și războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Se adaugă și sentimentul că restabilirea dreptății este amânată mereu de dragul celor care refuză să o recunoască.
O altă parte a societății trăiește însă propriile temeri: teama de a-și pierde limba cu care s-a obișnuit, de a deveni străină într-o țară în care familiile lor trăiesc de generații. Iar, în cele din urmă, teama de a fi etichetați din start drept neloiali și de a auzi că locul lor în viitor trebuie câștigat prin renunțarea la o parte din propria identitate.
Aceste temeri nu anulează realitatea agresiunii ruse și a presiunilor externe. Dar ele nu dispar doar pentru că explicațiile care le alimentează pot fi false. Dacă sunt ignorate, ele se transformă ușor în neîncredere față de stat și față de parcursul european.
Disputa noastră nu s-a încheiat printr-un acord, dar a ajutat la formularea mai clară a problemei: prea des nu ne propunem un viitor comun, ci alegerea între două înfrângeri. Unora li se cere să amâne încă o dată dreptatea istorică. Celorlalți – să accepte un viitor construit fără participarea lor și prezentat apoi ca o realitate deja decisă.
În aceste condiții nu putem ajunge la o înțelegere. Dar devine tot mai periculos să continuăm să trăim în această stare.
Acordul asupra direcției nu este suficient
De zeci de ani, Moldova trăiește între mai multe viziuni despre propria identitate. Orice decizie importantă începe rapid să fie interpretată prin prisma unor întrebări mai vechi: cine a învins, cine trebuie să cedeze, a cui istorie este recunoscută și cine va fi nevoit să se adapteze.
De aceea, schimbarea puterii rareori încheie disputa despre țară. Ea doar deplasează pendulul: reformele sunt revizuite, prioritățile se schimbă, iar oamenii ajung să creadă că nicio schimbare nu este definitivă.
Astăzi, majoritatea forțelor parlamentare declară că susțin parcursul european. La prima vedere, s-ar părea că alegerea fundamentală a fost deja făcută. Cu toate acestea, oscilațiile continuă – de această dată în interiorul unei direcții asumate, cel puțin la nivel declarativ.
Guvernarea asociază parcursul european cu propriul mandat și cu propriile decizii. Opoziția poate să nu conteste obiectivul aderării la Uniunea Europeană, dar, în același timp, transformă greșelile, măsurile nepopulare și temerile societății în argumente împotriva celor care implementează reformele.
Într-un sistem democratic, o asemenea competiție este firească. Problema apare atunci când lupta pentru putere slăbește capacitatea țării de a rezista presiunilor tranziției.
Parcursul european devine un slogan comun, dar nu și o regulă comună de acțiune. Instituțiile nu știu care decizii vor supraviețui următoarei schimbări de guvernare, autoritățile locale devin prudente, iar oamenii văd că aproape fiecare schimbare rămâne parte a confruntării dintre putere și opoziție.
Republica Moldova s-a apropiat de un acord asupra direcției, dar nu și-a dezvoltat încă capacitatea de a parcurge acest drum împreună. De aceea, disputa nu mai este atât despre direcția în care trebuie să mergem, cât despre cine are dreptul să conducă țara și a cui viziune asupra viitorului ar trebui acceptată de ceilalți.
O șansă care nu poate fi amânată
Mult timp, oscilațiile politice din Republica Moldova au fost percepute aproape ca o parte firească a peisajului politic. Țara pierdea ani, relua reformele și revenea la vechile dispute, dar sistemul continua să funcționeze.
Astăzi, prețul unei noi schimbări de direcție este mult mai mare. Războiul și presiunea rusă au transformat reziliența într-o problemă de securitate. Declinul demografic limitează deja capacitățile statului și ale mediului de afaceri. Iar schimbările tehnologice și economice cer decizii care nu mai pot fi amânate până la următorul ciclu politic.
Aceste procese îi vor afecta pe toți. Nicio parte a societății nu își mai poate păstra lumea obișnuită separat de ceilalți: un stat slab și neîncrederea reciprocă vulnerabilizează întreaga țară. Pentru mediul de afaceri, aceasta înseamnă lipsa predictibilității și imposibilitatea de a ști care reguli vor rămâne în vigoare după următorul ciclu electoral.
Tocmai în acest moment Moldova are o oportunitate rară. Integrarea europeană oferă reguli, resurse, piețe și sprijin pentru schimbări profunde. Însă partenerii externi nu pot construi în locul nostru capacitatea de a menține aceeași direcție în perioade de schimbare politică, de creștere a prețurilor sau de dezamăgire provocată de primele rezultate.
Momentul actual oferă posibilitatea de a ieși dintr-un regim în care fiecare victorie politică este temporară, iar fiecare schimbare importantă depinde de soarta unei singure guvernări.
Până acum, aceste oscilații politice au costat Republica Moldova timp. Astăzi, ele riscă să o facă să rateze o oportunitate istorică. Nu doar perspectiva europeană ne împinge înainte, ci și faptul că nu mai putem continua la nesfârșit după vechile tipare.
Limitele deciziilor de sus
Dacă direcția a fost aleasă, poate că țara trebuie pur și simplu împinsă înainte – în pofida rezistenței, oboselii și neîncrederii?
La nivelul deciziei politice, acest lucru este posibil. O majoritate parlamentară poate adopta legi, iar guvernul poate lansa o reformă. Dar o decizie politică și reguli noi nu înseamnă încă faptul că țara s-a schimbat.
Reformele sunt aplicate de funcționari, autorități locale, școli, spitale, companii și comunități profesionale. Dacă aceștia nu înțeleg sensul schimbărilor sau le consideră proiectul temporar al unor persoane interesate din cadrul puterii, sistemul opune rezistență în modul său obișnuit: îndeplinește formal cerințele, amână deciziile și așteaptă un nou semnal politic.
Legea rămâne în vigoare, dar practica veche începe treptat să o adapteze propriilor obiceiuri. Oamenii se confruntă în primul rând cu dificultățile și costurile, fără să apuce să vadă rezultatul. Opoziția primește motive de critică, iar guvernarea, aflată sub presiunea termenelor și a rezistenței, începe să perceapă îndoielile drept o încercare de a opri reforma.
În Moldova, o decizie poate fi adoptată cu votul majorității. Dar instituțiile și societatea care să o susțină nu pot fi create printr-un singur vot.
Aici se manifestă principalul paradox al tranziției europene: legile devin europene, în timp ce modul de a schimba țara poate rămâne cel vechi.
Chiar și atunci când sunt organizate consultări, participanții discută cel mai adesea o decizie deja formulată, iar apoi sunt implicați în aplicarea ei. Li se propune mai degrabă să susțină reforma decât să influențeze în mod real adaptarea acesteia.
Asta nu înseamnă că fiecare persoană trebuie să elaboreze legi sau să aibă drept de veto. Dar cei care urmează să implementeze reforma trebuie să poată arăta din timp unde aceasta se va lovi de realitate, ce consecințe nu sunt vizibile de la nivel central și ce trebuie adaptat la nivel local.
În final, reforma are oameni care o pun în aplicare, dar nu are încă oameni care să o considere propria lor reformă. Atât timp cât majoritatea este puternică, sistemul va continua să avanseze. Dar, în cazul unei greșeli grave sau al unei schimbări de guvernare, rezistența acumulată va împinge din nou pendulul înapoi.
Oscilațiile nu pot fi oprite prin presiune. Presiunea nu face decât să mărească amplitudinea următoarei mișcări.
De aceea, tranziția europeană nu cere ca statul să renunțe la rolul de lider, ci o schimbare de abordare: nu este suficient să iei decizia corectă, trebuie să creezi în jurul ei o bază de susținere care să reziste și după plecarea celor care au inițiat-o.
Tranziția europeană ca proiect comun
Un viitor comun nu începe neapărat cu un mare acord național. El poate apărea treptat în interiorul unor schimbări concrete – în educație, administrația locală, sănătate și mediul de afaceri.
Atunci când diferitele părți ale societății participă nu doar la explicarea unei decizii deja luate, ci și la verificarea și adaptarea ei, reforma încetează să mai fie proiectul unei singure guvernări. Apar oameni și organizații interesați de rezultat și capabili să îl explice propriilor comunități.
Acest lucru nu elimină diferențele de opinie și nu presupune o viziune identică asupra istoriei, limbii, Rusiei, României sau actualei puteri. Dar creează experiența unei acțiuni comune – exact ceea ce i-a lipsit atât de mult Republicii Moldova.
O țară se consolidează nu atunci când toți vorbesc despre viitor în același fel, ci atunci când oameni diferiți au un rol real în schimbări și încep să își asume responsabilitatea pentru rezultatul comun.
Pentru aceasta, fiecare va trebui să parcurgă o parte a drumului dincolo de propriile temeri și resentimente. Unii trebuie să renunțe la convingerea că o majoritate politică este suficientă pentru a conduce țara prin schimbări. Alții – la speranța că le pot aștepta să treacă și că se pot întoarce apoi în lumea de dinainte. Guvernarea va trebui să răspundă nu doar pentru conținutul reformelor, ci și pentru modul în care acestea sunt realizate, iar opoziția va trebui să critice decizii concrete fără a submina încrederea în însăși direcția europeană.
Nimănui nu i se cere să renunțe la propriile amintiri și la propria raportare la trecut. Dar fiecare va trebui să treacă peste acea parte a resentimentului propriu care nu îi lasă celuilalt un loc în viitor.
Transnistria face această întrebare și mai dificilă. Dacă nu reușim să includem în schimbare diferitele medii de pe malul drept al Nistrului, este greu să ne imaginăm o reintegrare reală a malului stâng. Simpla extindere administrativă a unui sistem comun nu va fi suficientă: oamenii nu pot fi incluși ulterior într-un viitor construit fără participarea lor.
Republica Moldova intră în tranziția europeană ca o țară divizată – nu doar teritorial, ci și prin raportarea la trecut, prin frici și prin viziuni diferite asupra dreptății.
Șansa istorică a generației noastre nu constă doar în apropierea Moldovei de Uniunea Europeană. Putem, pentru prima dată, să trecem printr-o transformare majoră nu ca printr-o nouă victorie a unei părți a societății asupra alteia, ci ca o țară unită.
Pentru aceasta nu este suficient să începem negocierile, să adoptăm legile necesare și să primim sprijin extern. Tranziția europeană va deveni durabilă doar atunci când schimbările în sine vor începe, treptat, să adune Moldova laolaltă.
Alexandr Bejenari
fondatorul agenției PR PARC Communications, expert în comunicare strategică
