Esența crizei îmbătrânirii este inegalitatea între generații. Persoanele cu vârsta de peste 60 de ani dețin mai mult de 75 % din proprietățile și activele financiare din Europa. Acest grup de populație, care reprezintă un sfert (și în aproximativ un deceniu, o treime) din toți europenii, va fi cel mai mare bloc de alegători în alegerile naționale în viitorul previzibil. În plus, creșterea speranței de viață inhibă moștenirea averii. Ca urmare, persoanele sub 35 de ani dețin doar 5% din activele din Europa.
Pensionarii se vor opune, desigur, reformelor menite să redistribuie o parte din averea lor. Dar o fac în detrimentul generațiilor tinere mai puțin privilegiate, cărora le este dificil să urce pe scara imobiliară și care nu vor începe să primească pensii decât la 70 sau chiar 80 de ani.
Autoritățile din democrațiile europene sunt reticente în a aborda criza demografică a continentului, însă liderii întreprinderilor ar putea căuta o soluție. Sectorul privat nu poate ignora aritmetica sumbră: în Uniunea Europeană, raportul dintre lucrătorii care plătesc impozite și pensionarii care primesc pensii a scăzut de la norma de după Al Doilea Război Mondial, de patru la unu, la trei la unu, și va scădea în curând sub doi la unu. Această schimbare va necesita schimbări în ceea ce privește ocupațiile, competențele, salariile, dar, cel mai important, impozitele. În calitate de angajatori, liderii companiilor vor fi actori-cheie în acest proces. Aceștia ar trebui să se gândească cu atenție la prioritățile lor și la potențialele capcane.
Deși nu știm încă cum va afecta inteligența artificială (IA) piața muncii și economia, este clar că angajatorii vor trebui să găsească un echilibru între reducerea forței de muncă și deficitul de competențe, pe de o parte, și necesitatea de a crește contribuțiile fiscale, pe de altă parte. Capacitatea autorităților de a impune noi norme și condiții este limitată, astfel încât sectorul privat va juca un rol-cheie în obținerea unui consens cu privire la noile politici. Dar grupurile de afaceri și asociațiile industriale au evitat, de asemenea, subiectul, temându-se probabil să atragă atenția politicienilor asupra dimensiunii impozitului pe profit.
Rămâne de văzut cât de mult mai mult impozit poate fi colectat și de la cine: volatilitatea politicilor răstoarnă modelele predictive. Dar este posibil să se prevadă nevoile de cheltuieli ale țărilor UE. În urmă cu aproape 20 de ani, Fondul Monetar Internațional estima că, până în 2050, cheltuielile cu asistența medicală în Europa se vor dubla, ajungând la o medie de 15% din PIB. Iar OCDE preconizează că, până la aceeași dată, cheltuielile cu securitatea socială și pensiile publice vor ajunge la 12% din PIB.
Până la mijlocul secolului, din cauza îmbătrânirii populației, cheltuielile UE cu asistența medicală și pensiile vor începe să depășească 25% din totalul cheltuielilor publice. Iar dacă luăm în considerare creșterea bugetelor pentru apărare, politica industrială, necesitatea restructurării sistemului de învățământ și extinderea construcției de locuințe, un regim fiscal mai dur va fi inevitabil.
Spațiul fiscal al Europei este deja limitat, iar declinul demografic amenință să agraveze criza datoriilor până la colapsul financiar. Cu toate acestea, UE tratează miopic aceste probleme socio-economice ca fiind probleme naționale. Prin urmare, blocul comunitar a făcut puține progrese în ceea ce privește elaborarea unei politici „comune” în această privință, chiar dacă este vorba despre o amenințare gravă la adresa integrității și, posibil, a supraviețuirii sale.
De exemplu, populațiile noilor membri ai UE din Europa Centrală și de Est, inclusiv statele baltice, scad rapid din cauza îmbătrânirii, a ratei scăzute a natalității și a emigrației economice către statele europene mai bogate. Declinul accentuat așteptat în unele dintre aceste țări va pune capăt „coeziunii” atât de valoroase a UE sau va necesita o creștere semnificativă a transferurilor financiare.
Unii politicieni susțin că Europa va trebui pur și simplu să învețe să îmbătrânească cu eleganță, dar ei trec cu vederea amploarea bulversării demografice. Forța de muncă din UE va scădea cu aproape un sfert până în 2070, iar această tendință nu va face decât să se accelereze. În prezent, există 80 de milioane de persoane sub 30 de ani în UE și în Regatul Unit (nucleul creșterii viitoare), iar până în 2080 vor fi cel mult 50 de milioane.
Nu există niciun caz cunoscut de economie prosperă cu o forță de muncă în scădere. Optimiștii speră că inteligența artificială va provoca un boom al productivității, deși până în prezent revoluția digitală nu a reușit să producă acest lucru. Dimpotrivă, aceasta sporește inegalitatea dintre lucrătorii cunoscători și forța de muncă mai puțin calificată. Se raportează că 90 de milioane din cele 220 de milioane de lucrători din UE au nevoie de recalificare.
Iar aceste statistici sumbre nu sunt o noutate. Cele mai importante instituții internaționale, inclusiv Comisia Europeană, au publicat rapoarte detaliate care subliniază declinul demografic de la începutul secolului, dar fără niciun rezultat. Există puține dezbateri publice cu privire la modul de a răspunde consecințelor îmbătrânirii populației.
Tăcerea politicienilor europeni poate fi explicată nu numai prin teama de a crește impozitele, ci și prin teama de o inversare pe scară largă, atent planificată, a politicii de imigrație. Mai devreme sau mai târziu, alegătorii vor trebui să aleagă între o Europă dinamică și multirasială și un „Bătrân Continent” care este loial din punct de vedere cultural rădăcinilor sale, dar care moare în liniște de bătrânețe.
Giles Merritt,
fondator al think tank-ului Friends of Europe, autor al cărții
„Time Bomb: When Population Ageing Explodes” (Policy Press, 2025).
© Project Syndicate, 2025.
www.project-syndicate.org
