Ion Sturza
În ultimele zile, sunt întrebat deseori: ce nu merge bine cu reforma fiscală? Exact așa — ce este rău la ea, nu ce este bun.
Nu voi da un răspuns categoric, deși, probabil, am o anumită experiență care îmi permite o astfel de evaluare. Am participat la o reformă similară în anii 1998–1999. Pe atunci, sistemul fiscal era profund deformat de o multitudine de impozite discreționare și regimuri individuale, care nu puteau fi aplicate în mod echitabil și transparent, inclusiv în ceea ce privește deducerea TVA-ului.
În primele zile de mandat în funcția de prim-ministru, una dintre principalele sarcini a fost eliminarea acestor practici și trecerea exclusiv la forma monetară a decontărilor cu bugetul. Acesta a fost primul pas către restabilirea logicii economice în funcționarea sistemului fiscal.
Din punct de vedere tehnic, măsurile propuse astăzi sunt corecte și corespund recomandărilor Fondului Monetar Internațional.
Scopul reformei nu este doar crearea unui sistem mai echilibrat și mai simplu, ci și creșterea volumului veniturilor pe care economia le direcționează către sistemul bugetar. Printre altele, prin majorarea impozitelor indirecte și a accizelor.
Toate acestea sunt în concordanță cu politica promovată de actuala guvernare de la Chișinău: strângerea unui volum mai mare de resurse și redistribuirea acestora.
Cu toate acestea, rămâne problema echității sociale și a valorii muncii.
Cum se va realiza „ieșirea din zona gri” a ocupării forței de muncă? Cum va fi reformat și revizuit sistemul de remunerare a muncii în sectorul public?
Consider, de asemenea, că funcționarii publici ar trebui să primească salarii decente. Dar cât de mari ar trebui să fie acestea? Și la ce nivel de remunerare se poate spune că dispare stimulentul pentru corupție?
Riscul pentru creșterea economică
În paralel, autoritățile vorbesc despre „raționalizarea” cheltuielilor publice. Aici apar întrebări din perspectiva teoriei economice.
Creșterea simultană a impozitelor și reducerea cheltuielilor publice reprezintă o cale care, cu o probabilitate ridicată, poate duce la încetinirea economiei sau chiar la o recesiune pe termen scurt și mediu. Experiența României în acest sens este revelatoare.
Da, avem o problemă uriașă cu deficitul bugetar și cu deficitul de cont curent. Trăim în mare măsură pe seama împrumuturilor și creditelor. Din perspectiva unei economii durabile, un astfel de model nu poate continua la nesfârșit.
Avem nevoie de o creștere economică rapidă și durabilă.
Iar întrebarea principală este următoarea: ce trebuie să facem în primul rând? Să stimulăm creșterea economică sau să extragem resurse suplimentare din ceea ce a mai rămas, inclusiv din populație, prin presiuni inflaționiste prelungite?
Dacă va prevala exclusiv punctul de vedere al tehnocraților financiari, orientați în primul rând către echilibrul indicatorilor, se poate pierde perspectiva creșterii economice.
Modelele din foile de calcul nu reflectă întotdeauna complexitatea economiei reale.
Reforma necesită nu doar calcule, ci și un dialog politic
Există și o altă dimensiune a acestei reforme — cea politică și socială.
Actualul guvern se mândrește cu statutul său de cabinet tehnocratic. Și există motive întemeiate pentru aceasta: blocul economic este format, în mare parte, din foști consultanți ai organizațiilor financiare internaționale. Aceștia sunt oameni care, timp de decenii, au creat modele, scenarii și prezentări.
Ei știu foarte bine că astfel de politici au funcționat cu succes în majoritatea țărilor, în primul rând ca instrumente de stabilizare în timpul crizelor grave.
Cu toate acestea, mult mai rar au devenit o sursă de creștere economică. Mai mult, în unele cazuri, astfel de abordări au contribuit la prelungirea crizei și la agravarea problemelor sociale.
Țările care au aplicat o politică fiscală inovatoare, orientată spre transformarea structurală a economiei, atragerea investițiilor și stimularea creșterii economice, s-au dovedit a avea mai mult succes. În același timp, acestea au acordat atenție consecințelor sociale ale reformelor, comunicării și dialogului cu cei afectați direct de schimbări.
În Moldova, consultările există. Dar, de multe ori, ele sunt însoțite de un sentiment de superioritate din partea reprezentanților autorităților. Uneori, acestora le lipsește răbdarea de a-și explica poziția și de a asculta argumentele celorlalte părți.
În 1998, am comis greșeli similare. Și eu mă consideram un tehnocrat. Poate că, dacă atunci ar fi existat mai multă abordare politică și dialog, situația din Republica Moldova ar fi putut fi astăzi alta.
Sarcina principală este menținerea echilibrului
Concluzia mea este că mai avem timp să corectăm atât așteptările excesiv de simplificate și exclusiv fiscale ale tehnocraților, cât și așteptările mediului de afaceri.
Este mult de lucru — inclusiv pentru deputații din parlament și reprezentanții opoziției.
Însă ar fi o greșeală să transformăm reforma fiscală într-un alt conflict politic. O confruntare inutilă este deosebit de periculoasă într-o perioadă în care țara se află într-o etapă importantă a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.
În același timp, principala sarcină economică pe calea integrării rămâne aceeași: asigurarea creșterii economice și sporirea capacității mediului de afaceri național de a se adapta la mediul concurențial al UE.
Este o formulă complexă, cu consecințe economice, sociale și politice serioase. Și tocmai acest aspect complex, după părerea mea, este uneori subestimat de reprezentanții abordării tehnocratice.
