De exemplu, în secolul al XIX-lea, pentru mulți era pur și simplu insuportabil faptul că Napoleon a pierdut la Waterloo și a fost exilat pe insula Sfânta Elena. În opinia lui Carrer, ideea că nu se putea altfel ar fi trebuit să provoace o revoltă.
Argumentele lui Carrer au redevenit de actualitate acum, când sărbătorim zece ani de la referendumul privind Brexitul: cu o mică majoritate, alegătorii britanici au decis că trebuie să iasă din Uniunea Europeană. Pentru a înțelege de unde a venit acest rezultat, trebuie să ne uităm înapoi cu cel puțin un deceniu, când integrarea europeană trăia momentul său de glorie.
În 2004, zece țări, printre care opt foste state comuniste, au aderat la UE în cadrul celei mai ample extinderi din istoria acestui bloc. Cu doi ani mai devreme, euro fusese introdus în circulație, iar sistemul Schengen de circulație fără vize a deschis granițele care, anterior, separau popoarele și constituiau cauza războaielor de-a lungul istoriei.
Pentru o întreagă generație de europeni, toate aceste realizări păreau la fel de naturale pe cât de inevitabile. Acesta a fost apogeul ambițiilor europene.
Dar astăzi, privind înapoi, se poate observa că acela a fost și un moment de pericol. Criza financiară din 2008 a scos la iveală vulnerabilitatea monedei unice, care nu se bazează pe o uniune politică și bugetară.
Extinderea spre est s-a lovit de planurile revanșiste ale Rusiei, care s-au manifestat pe deplin atunci când președintele Vladimir Putin a dat ordinul de atac asupra Georgiei în 2008 și asupra Ucrainei în 2014.
Noua libertate de circulație a atras atenția asupra schimbărilor demografice îngrijorătoare, iar această problemă a ieșit în prim-plan după eșecul revoltelor din cadrul „Primăverii Arabe” și criza refugiaților care a urmat în 2015.
Tocmai în aceste condiții s-au desfășurat campania pentru Brexit și referendumul în sine. O eroare de calcul a prim-ministrului britanic David Cameron a fost convingerea sa că referendumul va contribui la înăbușirea sentimentelor eurosceptice din cadrul Partidului Conservator.
Această eroare este bine documentată. Cu toate acestea, condițiile care au făcut posibilă toată această situație s-au acumulat pe parcursul a mai mult de un deceniu.
Efectul de domino
După votul în favoarea Brexitului a început efectul de domino: fiecare nouă criză globală părea de neimaginat până în momentul în care se producea.
În același an, Donald Trump a fost ales președinte al Statelor Unite. În 2020 a izbucnit pandemia de Covid-19, urmată de invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina la începutul anului 2022, apoi de masacrele comise de Hamas pe 7 octombrie 2023 și de războiul din Gaza, Trump a revenit la funcția de președinte al SUA, iar SUA și Israelul au început un război împotriva Iranului.
Fiecare dintre aceste evenimente a făcut ca următorul să pară tot mai puțin de neimaginat.
Și totuși, merită să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă alegătorii britanici ar fi decis să rămână în UE. Nu din nostalgie, ci pentru a evalua cât de întâmplătoare și imprevizibile ar fi putut deveni unele dintre evenimentele ulterioare.
Dacă Marea Britanie nu ar fi dat un exemplu despre cum o mare țară democratică occidentală poate începe în mod voluntar demontarea ordinii postbelice, rivala lui Trump la alegerile din 2016 – Hillary Clinton – ar fi avut șanse mai mari de victorie. Iar dacă ea ar fi câștigat, multe lucruri s-ar fi desfășurat altfel.
De exemplu, administrația Clinton ar fi combătut în mod evident pandemia într-un mod mai previzibil – și bazându-se pe fapte. Iar Putin, lipsit de spectacolul autodistrugerii Occidentului, s-ar fi abținut, probabil, să ordone o invazie pe scară largă.
Dar acestea sunt doar ipoteze, care nu pot fi confirmate în niciun fel. În plus, ele nu elimină argumentul inevitabilității.
Aceeași abordare alternativă permite să se afirme că evenimentele marcante ale ultimului deceniu ar fi avut loc chiar și în cazul în care Marea Britanie ar fi rămas în Europa. Adevărul este că distanțarea dintre America și Europa, la fel ca și ascensiunea populismului, nu au fost provocate nici de Brexit, nici de Trump.
Tulburările din 2016 au fost, mai degrabă, doar niște simptome.
Revenind la istorie
Prăbușirea ordinii internaționale liberale se explică prin acțiunea unor forțe structurale, economice, culturale și generaționale mai profunde. Părea că Brexitul s-a produs brusc, dar, probabil, se pregătea de mult timp.
Dar ce ne spune toate acestea despre acel determinism favorabil care domnea în Europa cu o generație în urmă? A fost oare o iluzie convingerea că progresul pe calea către democrația liberală, pacea și cooperarea internațională este natural și inevitabil, având în vedere că toate aceste idealuri nobile s-au lovit de adversari de seamă în persoana lui Putin și Trump?
Da, o istorie alternativă se potrivește foarte bine planurilor liderilor autoritari. Putin și-a justificat invazia în Ucraina rescriind istoria și ajungând la concluzia că națiunea ucraineană nu a existat niciodată. Iar susținătorii lui Trump au asaltat Capitoliul pe 6 ianuarie 2021, încercând să rescrie istoria alegerilor din 2020.
În timpul celui de-al doilea mandat al lui Trump, istoria alternativă a devenit metoda sa de guvernare: minciuna este prezentată ca fapt, scandalosul devine normal, iar suprarealismul se transformă în politică. Istoria alternativă nu se dovedește a fi o revoltă, ci o justificare pentru folosirea forței brute.
Dar dacă istoria alternativă este motivată de intoleranța față de inevitabil, atunci, probabil, lecția ultimilor zece ani este că trebuie să ne recâștigăm istoria.
Am renunțat la revoltă – la capacitatea noastră de a crea noi înșine evenimente pozitive – și ne-am resemnat fatalist la declinul Occidentului. Am fi putut acționa altfel.
Fabrizio Tassinari
Fabrizio Tassinari – director executiv și fondator al Școlii de Administrație Transnațională din cadrul Institutului Universitar European (EUI), autor al cărții„În căutarea metodelor de guvernare: Reportaje scandinave despre noua cale demijloc” (Agenda Publishing, 2021).
©: Project Syndicate, 2026.
www.project-syndicate.org
