Loviturile lui Trump asupra Iranului amintesc de intervențiile din Afganistan și Irak după atentatele din 11 septembrie, când blocul NATO și-a extins rolul pentru a include operațiuni antiteroriste pe lângă amenințările militare convenționale. Alianța a sprijinit războiul condus de SUA în Afganistan, dar invazia Irakului a fost mult mai controversată din cauza lipsei de dovezi concludente că Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă și a lipsei unui mandat clar din partea Consiliului de Securitate al ONU. Ruptura rezultată l-a determinat pe Donald Rumsfeld, ministrul american al apărării de atunci, să traseze o linie controversată între „Vechea Europă” și „Noua Europă”.
Situația actuală este însă mult mai îngrijorătoare. Spre deosebire de 2003, când SUA au încercat cel puțin să își consulte aliații, astăzi Trump îi ține pur și simplu în întuneric. El nu a prezentat nicio dovadă convingătoare care să justifice un atac asupra Iranului, iar directorul general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), Raphael Grossi, nu a susținut afirmațiile sale privind o amenințare nucleară imediată: cu doar câteva zile înainte de atac, acesta a declarat că nu există nicio dovadă a faptului că Iranul lucrează „sistematic” la arme nucleare.
În mod surprinzător, mulți lideri NATO nu au fost informați despre atac decât după ce acesta a fost finalizat. Prin marginalizarea NATO, Trump a relegat efectiv alianța la statutul de observator pasiv, slăbindu-i principiile de bază și semnalând o schimbare periculoasă în diplomația globală. Imaginați-vă, la urma urmei, că Iranul ar putea riposta împotriva bazelor americane din Turcia, antrenând potențial țara mea în acest război. Și dacă ar fi existat o scurgere de materiale radioactive periculoase pentru civilii turci, cine ar fi fost responsabil?
Comportamentul lui Trump a pus în pericol securitatea colectivă a NATO. Nu există nicio garanție că Israelul nu va încălca încetarea focului, la urma urmei, a făcut-o deja în martie în Gaza. Membrii NATO se confruntă cu o întrebare fundamentală: poate supraviețui alianța dacă membrii săi permit acțiuni militare unilaterale care îi pun pe alții în pericol?
Este posibil ca SUA să fi avut dovezi rezonabile că Iranul a încălcat „Tratatul de neproliferare nucleară” sau era pe cale să o facă. Dar, în acest caz, lucrul corect de făcut ar fi fost să prezinte aceste dovezi AIEA și să caute un răspuns coordonat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Alternativ, America ar fi putut decide că Iranul nu va riposta și ar fi văzut atacul ca o modalitate de a-i forța pe iranieni să revină la masa negocierilor. Dar discuțiile dintre cele două țări urmau să fie reluate oricum; ele au fost întrerupte de intervenția israeliană. A treia explicație este cinică, dar poate fi corectă: atacul a fost conceput pentru a distrage atenția de la războiul brutal al Israelului din Gaza.
Indiferent de explicația care se dovedește a fi corectă, acțiunile lui Trump vor avea probabil un efect profund asupra NATO, iar viitorul alianței va depinde de reacția liderilor săi. De exemplu, președintele turc Recep Tayyip Erdogan ar trebui să clarifice riscurile pentru apărarea colectivă a NATO din cauza instabilității regionale, în special având în vedere apropierea Turciei de Iran. Președintele francez Emmanuel Macron și prim-ministrul britanic Keir Starmer, în calitate de lideri ai țărilor cu un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, ar putea juca un rol important în consolidarea coordonării NATO-ONU.
Poziția cancelarului german Friedrich Merz este importantă pentru modelarea relațiilor NATO-UE, în timp ce prim-ministrul norvegian Jonas Gahr Støre și președintele finlandez Alexander Stubb ar putea revitaliza activitatea diplomatică și restabili busola morală a alianței. În cele din urmă, eficiența secretarului general al NATO, Mark Rutte, va depinde în mare măsură de dorința liderilor de a urmări o politică de securitate rațională într-un cadru juridic.
Chiar și fără actuala criză iraniană, blocul NATO se afla la o răscruce de drumuri. Summitul de la Haga poate fi amintit în cele din urmă ca un punct de cotitură care va determina dacă alianța poate rămâne cea mai puternică organizație de apărare din lume, bazată pe interesele și contribuțiile comune ale membrilor săi, sau dacă este destinată să devină un instrument care servește doar intereselor strategice americano-israeliene.
Dacă aș fi fost în locul meu astăzi, aș fi folosit acest summit pentru a sublinia agresiunea sporită a Israelului, precum și riscurile de securitate pentru Turcia, singurul membru NATO din regiune. L-aș întreba pe Trump dacă, în ierarhia sa „America pe primul loc”, aliații NATO sunt sub Israelul care nu face parte din NATO. Orice lider dispus să pună această întrebare ar alege o poziție de principiu împotriva aventurismului militar nesăbuit – și poate chiar ar ajuta la salvarea alianței.
După cum arată istoria, războaiele declanșate înainte de epuizarea tuturor opțiunilor diplomatice conduc la rezultate negative pentru toți participanții. Calculele greșite ale Rusiei în Ucraina ne reamintesc sumbru că este ușor să începi un război, dar mult mai greu să îl închei.
Astăzi, când acțiunile lui Trump amenință să erodeze și mai mult dreptul internațional câștigat cu greu, liderii europeni trebuie să riposteze. Dacă NATO nu reușește să susțină statul de drept, alianța riscă să își piardă rolul de piatră de temelie a securității globale. Soarta alianței – și viitorul stabilității globale – depinde de faptul că liderii săi vor căuta mai degrabă pacea decât confruntarea.
Ahmet Davutoğlu
Prim-ministru al Turciei în perioada 2014-2016, ministru turc de externe în perioada 2009-2014.
© Project Syndicate, 2025.
www.project-syndicate.org
