Principalul catalizator al preocupărilor Europei cu privire la monedele stabile este Legea GENIUS (Guiding and Establishing National Innovation for US Stablecoins) a administrației Trump, care urmărește să promoveze monedele stabile garantate cu dolari prin crearea unui cadru de reglementare cuprinzător pentru acestea. Cu toate acestea, dispozițiile actuale ale legii sunt foarte asemănătoare cu cele ale Regulamentului UE din 2023 privind piețele de criptoactive (MiCA), care a fost adoptat ca măsură de precauție înainte ca monedele stabile să dobândească o mare importanță financiară. Astfel, din punct de vedere al reglementării, SUA nu este înaintea Europei. Dar chiar dacă ar fi făcut-o, monedele stabile sunt nepotrivite pentru a facilita transformarea la care se așteaptă susținătorii lor și de care se tem detractorii lor.
Monedele stabile funcționează în esență ca fondurile de piață monetară care nu plătesc dobândă: emitentul ia o unitate de monedă fiat de la un deponent și depune echivalentul acesteia în portofelul digital al deponentului. Principala diferență este că monedele stabile se bazează pe aceeași tehnologie blockchain – un tip de registru distribuit – care stă la baza criptomonedelor.
Aici apar problemele. După cum sugerează și numele, tranzacțiile de pe blockchain nu sunt procesate individual, ci sunt combinate în „blocuri” care sunt validate simultan, la intervale discrete. În cazul bitcoin, un singur bloc poate conține până la 4 000 de tranzacții, iar acestea sunt aprobate la fiecare 11 minute aproximativ. Acest lucru o face nepotrivită pentru majoritatea tranzacțiilor cu amănuntul.
Monedele stabile care rulează pe blockchains mai noi – cum ar fi Tether (USDT), lansată pe rețeaua TRON – sunt optimizate pentru viteză și randament. Cu toate acestea, capacitățile de procesare a tranzacțiilor ale tehnologiilor bazate pe blockchain vor fi întotdeauna limitate, crescând riscul de blocaje și întârzieri. Prin urmare, aceste tehnologii nu vor putea concura cu sistemele de plată cu amănuntul existente care procesează tranzacțiile individual și instantaneu.
Componenta „registrul distribuit” complică și mai mult situația. Ideea de bază a unui registru distribuit este că o înregistrare a tranzacțiilor (registrul) este stocată de mii de așa-numiți mineri din întreaga lume. Acest lucru este extrem de ineficient (de exemplu, registrul TRON conține mai mult de doi gigaocteți de date), în special în comparație cu un sistem de plată tradițional în care fiecare tranzacție este stocată o singură dată, într-un cont sau registru centralizat.
În plus, având în vedere distribuția globală a acestor noduri, latența datelor și problemele legate de disponibilitatea participanților pot încetini validarea datelor. Acest lucru subminează și mai mult perspectivele utilizării stablecoins în tranzacțiile de zi cu zi, în special în economiile avansate în care există deja sisteme rapide și eficiente de plăți cu amănuntul.
Monedele stabile pot fi utile în tranzacțiile transfrontaliere cu amănuntul, în special în remitențe. Cu toate acestea, deși remiterile sunt importante pentru multe economii, amploarea lor este limitată: aproximativ 700 de miliarde de dolari sunt trimise anual – mai puțin decât PIB-ul unei țări europene medii și o fracțiune infimă din PIB-ul SUA. În orice caz, o familie dintr-o țară în curs de dezvoltare care primește monede stabile de la o rudă care lucrează în Europa sau în SUA ar trebui să suporte costul conversiei acestora în monedă locală (sau bancnote în dolari) pentru a utiliza fondurile acasă.
S-ar putea presupune că monedele stabile sunt mai potrivite pentru plățile masive: numărul de tranzacții este mult mai mic, sumele sunt mai mari, iar decontarea „instantanee” nu este importantă. Dar aici apar și problemele. Tranzacțiile pe blockchain nu sunt anonime, ci„pseudonime„: toate tranzacțiile sunt pe deplin vizibile, dar proprietarii portofelelor sunt identificați doar prin adrese constând dintr-un șir lung de numere și litere. Problema este că, dacă un furnizor dorește să fie plătit, trebuie să împărtășească adresa portofelului său cu clientul, care poate urmări apoi toate tranzacțiile viitoare cu acel portofel, inclusiv informații comerciale posibil sensibile. Clientul poate chiar să împărtășească adresa cu concurenții furnizorului.
Infractorii – cum ar fi cei care efectuează atacuri ransomware – ocolesc această problemă prin redirecționarea imediată a plăților către un alt portofel sau chiar către mai multe portofele noi. Dar companiile legitime nu își pot deghiza conturile într-un mod care să nu alarmeze potențialii parteneri și clienți și să nu declanșeze, eventual, o anchetă privind spălarea de bani. Deși există modalități mai puțin suspecte de a minimiza această problemă, ele fac gestionarea numerarului mai dificilă. Pur și simplu, monedele stabile nu sunt un mijloc convenabil de plată în industrie sau printre bănci și, de asemenea, este puțin probabil să fie o investiție populară, deoarece nu generează dobândă.
În mod esențial, obstacolele în calea utilizării pe scară largă a monedelor stabile sunt structurale: ele nu pot fi depășite fără a schimba fundamental modul de funcționare al instrumentului. Atunci când acest lucru va deveni evident pentru întreprinderi, consumatori și investitori financiari, isteria actuală se va potoli. „Răspunsul strategic” al Europei la Legea GENIUS ar trebui să fie menținerea calmului.
Daniel Gros,
Director al Institutului pentru politici europene din cadrul Universității Bocconi.
© Project Syndicate, 2025.
www.project-syndicate.org
