Consecințele economice sunt imediate și grave. Exportatorii europeni se vor confrunta cu o taxă care este de aproape zece ori mai mare decât media ponderată anterioară de 1,6%. Numai Volkswagen a estimat impactul creșterii taxelor vamale în SUA la 1,3 miliarde EUR.
Cu toate acestea, nivelul taxei este doar o parte a problemei. Adevăratul prejudiciu constă în faptul că UE a fost de acord să plătească pentru „privilegiul” de a menține accesul la piața americană, angajându-se să cumpere energie din America în valoare de 750 de miliarde de dolari pe parcursul a trei ani și să investească alte 600 de miliarde de dolari în economia americană.
Aceste sume șocante vor deturna în mod inevitabil resurse de la dezvoltarea și inovarea europeană. În același timp, ele vor legitima coerciția bilaterală mai degrabă decât sistemul multilateral, bazat pe reguli, al Organizației Mondiale a Comerțului. După cum subliniază în mod corect criticii, această ieșire masivă de fonduri va avea loc direct în detrimentul investițiilor interne.
Ceea ce este deosebit de îngrijorător în legătură cu această capitulare în fața UE este faptul că nu a fost necesară. În calitate de cel mai mare partener economic al Americii, cu o cifră de afaceri anuală de aproape 1 000 de miliarde de dolari, UE are o influență considerabilă. În timp ce SUA are un deficit în comerțul cu bunuri cu UE (235,6 miliarde de dolari), UE are un deficit în comerțul cu servicii cu SUA (148 miliarde de euro). Acest lucru a deschis oportunități ample pentru măsuri de retorsiune, de la taxe digitale la restricții asupra giganților americani din domeniul tehnologiei.
Cu câteva săptămâni în urmă, anticipând acest impas, autoritățile europene au pregătit taxe de retorsiune asupra bunurilor americane în valoare de 93 de miliarde EUR. Cu toate acestea, UE avea la dispoziție un arsenal mai puternic. De exemplu, instrumentul său anticompulsiv (ACI) îi permite să refuze accesul companiilor americane la contracte guvernamentale, să anuleze drepturi de proprietate intelectuală și să impună restricții comerciale ample. Cu toate acestea, liderii naționali, temându-se de represaliile lui Trump și presați de întreprinderile naționale care doresc neapărat să păstreze accesul la piața americană, au refuzat să îi acorde lui von der Leyen autoritatea de a utiliza aceste instrumente și au forțat-o să negocieze de pe o poziție slabă.
Contrastul cu alți parteneri comerciali ai SUA este izbitor. Atunci când Marea Britanie a convenit cu Trump, în mai, asupra unor taxe de 10 %, liderii europeni și-au exprimat îngrijorarea cu privire la probabilitatea de a accepta condiții similare. Acum, ei salută cu bucurie o taxă de 15% asupra exporturilor UE ca fiind un progres diplomatic. Adevărul incomod este că Marea Britanie a negociat de una singură condiții mai bune pentru sine decât întreaga UE.
Acest eșec scoate în evidență o slăbiciune fundamentală a guvernanței în Europa. Lipsită de un adevărat sistem paneuropean de guvernanță, UE rămâne incapabilă să coaguleze agendele naționale concurente într-o poziție comună. Deoarece von der Leyen a fost constrânsă de țările UE care acordă prioritate intereselor interne înguste în fața coeziunii europene, rezultatul este un acord care nu convine nimănui în afară de Trump, deoarece blochează Europa într-o stare de dependență structurală.
Incapacitatea UE de a riposta împotriva lui Trump este deosebit de îngrijorătoare, având în vedere obiectivul declarat al Europei de a obține autonomie strategică. Unii ar putea argumenta că această înțelegere (care, din punct de vedere tehnic, nu este un acord comercial formal, ci un set de declarații care să ghideze procesul de negociere care a început) ajută la câștigarea de timp. Conform acestei logici, Comisia Europeană, liniștindu-l pe Trump, menține legăturile transatlantice, deschizând în același timp spațiu pentru viitoarele negocieri pe probleme individuale.
Dar dacă aceasta ar fi într-adevăr o strategie menită să câștige timp, ne-am aștepta ca UE să ia măsuri concrete pentru a dezvolta autonomia strategică: creșterea cheltuielilor pentru apărare, accelerarea diversificării lanțurilor de producție, investiții în capacități de ripostă. În schimb, liderii UE, care de ani de zile au promis să reducă dependența de puterile străine, au ales să înlocuiască importurile de energie din Rusia cu aprovizionarea din SUA și s-au angajat să achiziționeze pe scară largă echipamente militare americane.
Capacitatea lui Trump de a obține concesii economice radicale și angajamente privind cheltuielile de apărare arată cât de eficient pot exploata SUA preocupările de securitate ale Europei pentru a atinge obiective geopolitice ample. Angajamentele de investiții în valoare de 600 de miliarde de dolari, dintre care o mare parte pentru echipamente militare, obligă Europa să subvenționeze contractorii americani din domeniul apărării, slăbindu-și propria bază industrială.
Deși criza imediată poate fi depășită, daunele pe termen lung aduse credibilității și autonomiei UE vor fi grave. În percepția populară, Europa a capitulat fără să opună rezistență, iar acest lucru provoacă în mod natural crearea de noi probleme pentru interesele europene.
În loc să încerce să arunce vina asupra lui von der Leyen, țările UE ar trebui să se întrebe dacă, de dragul evitării unui război comercial, ar fi trebuit să renunțe la angajamentul fundamental al Europei față de multilateralism și la căile reale către autonomia strategică. Dacă liderii europeni nu vor avea curajul să rupă ciclul dependenței și să permită instituțiilor UE să reziste în mod decisiv constrângerilor externe, astfel de capitulări umilitoare vor continua să prolifereze, transformând continentul într-un apendice prosper, dar neputincios al imperiului american.
Alberto Alemanno
profesor de dreptul UE la École des Hautes Études Commerciales de Paris (HEC Paris),
profesor invitat la Colegiul Europei din Bruges și Natolin,
fondator al organizației The Good Lobby.
© Project Syndicate, 2025.
www.project-syndicate.org
