Acest plan se bazează pe ideea că statutul dolarului de monedă de rezervă mondială nu este un privilegiu, ci o povară grea care a jucat un rol important în dezindustrializarea economiei SUA. Conform acestei logici, cererea globală de dolari crește valoarea acestora, astfel încât bunurile fabricate în SUA sunt mai scumpe decât cele importate. Acest lucru conduce, la rândul său, la o balanță comercială externă negativă persistentă și încurajează companiile americane să își mute producția în străinătate și, odată cu ea, locurile de muncă.
Există vreun adevăr în acest raționament? Răspunsul este atât da, cât și nu. Este logic că investitorii străini care doresc să dețină acțiuni, obligațiuni și bunuri imobiliare americane pot genera un flux constant de capital în SUA, ceea ce stimulează consumul intern și crește cererea de bunuri comercializate (de exemplu, automobile) și de bunuri necomercializate (de exemplu, bunuri imobiliare și restaurante). Creșterea cererii de bunuri netranzacționabile conduce de obicei la o creștere a valorii dolarului, astfel încât, după cum susține Miran, importurile devin mai atractive pentru consumatorii americani.
Dar acest raționament ignoră detalii importante. În timp ce statutul dolarului de monedă de rezervă crește cererea de obligațiuni guvernamentale americane, acest statut nu înseamnă că cererea pentru toate activele americane crește. Băncile centrale asiatice, de exemplu, dețin titluri de trezorerie în valoare de trilioane de dolari, pe care le folosesc pentru a stabiliza cursul de schimb și ca tampon financiar în caz de criză. În general, acestea evită să cumpere alte tipuri de active americane, inclusiv acțiuni și proprietăți imobiliare, deoarece acestea nu se potrivesc obiectivelor lor.
În situația în care țările străine au nevoie doar de titluri de trezorerie, acestea nu au nevoie de un excedent comercial pentru a le cumpăra. Fondurile necesare pot fi obținute prin vânzarea activelor străine existente: acțiuni, proprietăți imobiliare și fabrici.
Este exact ceea ce s-a întâmplat în anii 1960 și până la mijlocul anilor 1970. Până atunci, dolarul se stabilise ferm ca monedă de rezervă mondială, dar SUA înregistrau aproape întotdeauna un excedent al contului curent, nu un deficit. Investitorii străini au acumulat obligațiuni de trezorerie americane, în timp ce firmele americane s-au extins în străinătate prin achiziționarea de unități de producție străine, fie cumpărându-le direct, fie investind în construirea de fabrici de la zero.
Epoca postbelică nu este singura perioadă din istorie în care țara emitentă a monedei de rezervă a lumii a înregistrat un excedent al contului curent. Lira sterlină britanică a fost moneda de rezervă mondială de necontestat de la sfârșitul războaielor napoleoniene (începutul secolului al XIX-lea) până la izbucnirea Primului Război Mondial (1914). În această perioadă, Marea Britanie a înregistrat de obicei excedente externe, alimentate de randamentul ridicat al investițiilor în imperiul colonial.
Există o altă interpretare a deficitului de cont curent al SUA care ajută la explicarea faptului că relația dintre cursul de schimb și dezechilibrele comerciale externe este mai complicată decât sugerează teoria lui Miran. Din punct de vedere contabil, excedentul contului curent al unei țări este egal cu diferența dintre suma economiilor naționale și suma investițiilor, atât publice, cât și private. Este important de reținut că „investițiile” se referă aici la active fizice, inclusiv fabrici, locuințe, infrastructură și echipamente, nu la instrumente financiare.
Privit prin această prismă, este clar că deficitul de cont curent este influențat nu numai de rata de schimb, ci de toți factorii care afectează echilibrul dintre economiile și investițiile naționale. În 2024, deficitul bugetar al SUA este de 6,4 % din PIB, ceea ce este mult mai mare decât deficitul de cont curent, de mai puțin de 4 % din PIB.
Deși reducerea deficitului bugetar nu elimină automat deficitul de cont curent (situația depinde de modul exact în care este eliminat deficitul, precum și de reacția sectorului privat), o astfel de rețetă este mult mai simplă și mai clară decât lansarea unui război comercial. Reducerea deficitului bugetar este însă o sarcină politică dificilă: Congresul trebuie convins să adopte legi mai responsabile în materie de impozite și cheltuieli. În plus, spre deosebire de o confruntare comercială zgomotoasă, o astfel de măsură nu ar determina liderii străini să înceapă să îl lingușească pe Trump; în schimb, atenția mass-media s-ar îndrepta către politica internă și negocierile din Congres.
Există un alt factor-cheie care determină mărimea deficitului de cont curent. Acesta este puterea economiei SUA, care în ultimii ani a fost cea mai dinamică în comparație cu economiile altor actori globali importanți. Acest lucru a făcut ca întreprinderile americane să fie mai atractive pentru investitori. Chiar și ponderea industriei în PIB a crescut, deși ocuparea forței de muncă în industrie nu a ținut pasul cu această creștere. Motivul este acela că fabricile moderne sunt extrem de automatizate.
Planul lui Miran, oricât de inteligent ar fi, se bazează pe un diagnostic eronat. Deși rolul dolarului ca principală monedă de rezervă a lumii are o anumită importanță, acesta este doar unul dintre mulții factori care contribuie la deficitul persistent al comerțului exterior al Americii. Și dacă deficitul comercial are multe cauze, atunci ideea că taxele vamale vor fi un panaceu este cel puțin îndoielnică.
Kenneth Rogoff,
fost economist șef la FMI, în prezent profesor de economie
și politici publice la Universitatea Harvard, laureat al Premiului Deutsche Bank
pentru economie financiară în 2011.
© Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
