Cu toate acestea, atunci când economiștii s-au uitat mai atent, au văzut o imagine mai complexă. Nu se poate nega faptul că megastimulul a fost eficient pe termen scurt, dar a denaturat calitatea creșterii economice a Chinei și a semănat semințele multora dintre problemele care afectează acum țara. Prin urmare, a fost necesară o reevaluare amplă a rolului statului în gestionarea economică. După cum s-a dovedit, dacă statul deține prea mult control, acesta tinde să facă mai mult rău decât bine.
Desigur, sprijinul statului nu s-a limitat la singurul pachet de stimulare pe care China l-a implementat între sfârșitul anului 2008 și 2010. Permițând administrațiilor locale să se împrumute în afara bugetului (garantând efectiv obligațiunile companiilor locale de construcții), China a oferit un sprijin enorm pentru două industrii – infrastructura și construcțiile imobiliare. Acest stimulent a continuat timp de încă zece ani. Ca urmare, aceste două industrii reprezintă acum aproximativ o treime din cererea totală a Chinei, cu mult peste nivelurile din UE, Japonia și SUA.
Într-o lucrare pentru o conferință recentă a Brookings Institution, economistul Wei Xiong de la Princeton și coautorii săi au oferit o evaluare sumbră a impactului stimulentelor guvernamentale prelungite din China asupra activității sectorului privat. Analizând datele locale, ei au arătat că, contrar previziunilor modelelor keynesiene standard, creșterea PIB-ului provincial a fost puternic corelată cu creșterea profiturilor întreprinderilor și a vânzărilor cu amănuntul între 2002 și 2008. În special, această corelație a dispărut complet între 2011 și 2019. Același raport constată că creșterea productivității la nivel de oraș (inclusiv aporturile de capital și de forță de muncă) a crescut constant înainte de stimulente, dar a început să scadă semnificativ în anii următori.
Analiștii occidentali sunt adesea frustrați de reticența autorităților chineze de a aproba un pachet de stimulente de amploare pentru a stimula cererea de consum, așa cum a făcut America cu ajutoarele sale în numerar în timpul pandemiei Covid-19. Însă aceștia trec adesea cu vederea un aspect cheie subliniat de Wei și coautorii săi: China are o economie hibridă în care rolul statului este mai mare decât în orice altă țară dezvoltată.
Ani de zile, autoritățile chineze au reușit să mențină status quo-ul citând rata de creștere rapidă a economiei. Astăzi, însă, greutatea acestui argument s-a diminuat considerabil. Calitatea creșterii este în continuă scădere și, mai devreme sau mai târziu, va deveni imposibil să se mascheze slăbiciunile fundamentale ale economiei cu trucuri contabile și proiecte de infrastructură neproductive. Singura modalitate durabilă de relansare a creșterii este ca guvernul central (care a consolidat puterea în mod agresiv în ultimul deceniu) să își delege o parte din competențe către administrațiile locale și, în mod esențial, către sectorul privat.
Din cauza războiului comercial lansat de președintele american Donald Trump, sarcina de a revigora dinamismul în sectorul privat devine și mai urgentă pentru China. Sectorul exporturilor rămâne partea cea mai dinamică și mai competitivă la nivel mondial a economiei chineze și este principala speranță a țării în ceea ce privește creșterea productivității și ameliorarea situației sale actuale. Dar acest motor nu funcționează bine, astfel încât autoritățile trebuie să caute noi surse de creștere și numai sectorul privat poate ajuta în această sarcină.
Se pot admira realizările economice ale Chinei din ultimele decenii, însă stimularea masivă de după 2008 nu a fost un succes incontestabil, contrar afirmațiilor multor keynesieni progresiști. În plus, această poveste ar trebui să fie un avertisment pentru toți.
Unul dintre rezultatele sale a fost creșterea raportului datorie/PIB, care limitează și mai mult capacitatea guvernului de a stimula economia. Monitorul fiscal al FMI prevede că, până în 2027, datoria publică a Chinei va depăși 100 % din PIB, iar atunci când va fi inclusă datoria întreprinderilor și a gospodăriilor, aceasta va depăși 300 %. Se poate argumenta că China va putea face față unei astfel de datorii datorită ratelor scăzute ale dobânzii. Dar merită să ne amintim că același lucru s-a spus cândva și despre SUA. La fel ca Japonia, China poate menține ratele dobânzilor scăzute pentru o lungă perioadă de timp prin represiune financiară, dar prețul probabil va fi o creștere economică mai lentă. Experiența Japoniei din ultimii 30 de ani ne ajută să vedem unde ar putea duce în cele din urmă această cale.
Autoritățile chineze sunt creative și pricepute, dar ele însele și-au creat o parte din problemele actuale. Rămâne de văzut dacă vor fi capabile să găsească o cale de ieșire din această situație dificilă sau dacă China se va transforma într-o altă victimă a capcanei veniturilor medii. Dar ceea ce se știe deja este că speranțele de repetare a situației din 2008 sunt profund greșite. O stimulare bine concepută, menită să stimuleze cheltuielile de consum, ar putea ajuta, dar numai dacă cererea din sectorul privat devine principalul canal al acesteia.
Kenneth Rogoff,
fost economist-șef la Fondul Monetar Internațional, în prezent profesor de economie și politici publice la Universitatea Harvard, laureat al Premiului Deutsche Bank în economie financiară (2011).
© Project Syndicate, 2025.
www.project-syndicate.org
