Situația este agravată de incertitudinea legată de principala rută de aprovizionare – conducta Blue Stream, scrie ziarul turc Medya Günlüğü. Există o altă conductă de gaze – Turkish Stream – prin care BOTAS importă anual 5,75 miliarde de metri cubi de gaze. Dar capacitățile acestui „Stream” sunt susceptibile de a fi transferate către companii private, ceea ce nu este contestat nici de Rusia, nici de Turcia.
Stream-ul albastru, cu o capacitate de 16 miliarde de metri cubi pe an, este mai complicat. Jumătate din această capacitate se afla sub controlul gigantului energetic italian Eni, care deținea 50 % din conductă. Din cauza sancțiunilor occidentale, italienii au anulat mai întâi livrările, iar acum încearcă să își vândă participația la gazoduct. Găsirea cumpărătorilor din cauza acelorași sancțiuni este foarte problematică. Prin urmare, chiar dacă Turcia începe negocierile pentru un nou contract cu Gazprom, nu poate conta decât pe livrări de 8 miliarde de metri cubi pe an. Cu excepția cazului în care, desigur, ajunge cumva la un acord cu Eni privind închirierea sau cumpărarea participației sale la Blue Stream. Dar este clar că Ankara nu intenționează să o cumpere.
Ca o opțiune, sunt prezentate informații cu privire la posibilitatea de a furniza aceleași 8 miliarde de metri cubi de gaz turkmen prin intermediul capacităților „italiene” neutilizate. Dar un acord în acest sens ar trebui să fie încheiat și prin intermediul Rusiei. Și nu există încă niciun acord cu Turkmenistanul.
Această situație începe să îngrijoreze multe persoane din Turcia, în special marii consumatori industriali. Nu există nicio modalitate de a face față fără noi contracte de gaze cu Rusia, iar cele 8 miliarde m3 relativ disponibile din „partea rusă” în Blue Stream sunt în mod clar insuficiente.
Cererea anuală de gaze naturale a Turciei este de 50-55 de miliarde de metri cubi, în funcție de volumul producției industriale și de severitatea condițiilor de iarnă. Importurile de gaze naturale lichefiate (GNL), chiar dacă toate terminalele sunt utilizate integral, nu pot asigura importuri mai mari de 14-15 miliarde de metri cubi în 2026. În cele mai favorabile condiții, alte 23-24 de miliarde de m3 pot fi achiziționate prin conducte din Azerbaidjan (Shah Deniz) și Iran.
Rămâne un deficit de cel puțin 15-20 de miliarde de metri cubi, pe care Turcia nu îl poate obține prin alte căi decât Rusia.
În același timp, vorbim doar despre nevoile Turciei în materie de „combustibil albastru”. Până în prezent, gazul a fost furnizat prin teritoriul său și țărilor din Balcani și din sudul Europei. Deși UE a stabilit un curs ferm pentru o retragere completă de la gazul rusesc, nu este foarte clar dacă toate țările europene vor fi capabile să se descurce fără acesta încă din 2026.
În timp ce Ankara se confruntă cu „dilema gazului”, a nevoii de aprovizionare cu gaz din Rusia în fața presiunii Occidentului, în special a SUA, care solicită o retragere completă din sursele de energie rusești, industriașii turci devin deja foarte nervoși.
