Vladimir Kotlyar
LP: – Vladimir, în interviurile tale ne-ai spus că ai lucrat în diverse sfere, iar pe parcursul carierei tale încărcate ai reușit să lucrezi ca încărcător, îngrijitor, instalator, vânzător, alpinist industrial și chiar marinar pe o navă…. Cum ațiajuns să faceți alpinism și să deveniți ghid? Lucrul în alpinismul industrial a jucat un rol în alegerea viitoarei tale căi?
– Am început să merg pe munte chiar înainte de a intra în alpinismul industrial. Am devenit ghid montan în momentul în care mi-am dat seama că nu vreau să fiu rupt în două lumi, petrecându-mi o parte din timp în munți și cealaltă parte trăind o viață obișnuită de oraș și găsind tipuri de venituri care nu-mi plac. Atunci am început să mă formez ca ghid montan.
LP: – Cine v-aîndrumat în primele zile de alpinism? A existat vreo dorință de a renunța la acea vreme?
– Povestea a început în 2006, când am început să frecventez o secție de alpinism în Tikhoretsk. Apoi m-am mutat la Krasnodar, unde am luat parte la tabere de alpinism. Am continuat alpinismul pentru o parte din serviciul meu militar, iar după serviciu am început să călătoresc în diverse tabere de antrenament fără a aparține vreunui club.
Unul dintre cei mai importanți mentori în alpinism pentru mine a fost Vladimir Kondrashov din Chelyabinsk. El este un maestru al sportului în alpinism și un tehnician foarte puternic. Contribuția sa ca antrenor a fost foarte importantă pentru dezvoltarea mea profesională în alpinism.
LP: – Cât de vie a fost impresia pe care v-a făcut-o primul vârf„luat„ ? A existat vreo teamă înainte de a-l escalada?
– Primul meu vârf „luat” a fost Muntele Fisht din Adygea. Mi-a făcut o impresie uriașă, apoi m-am îndrăgostit de lumea munților. Nu a existat nicio teamă. Înainte de fiecare ascensiune simt o anumită emoție, un ușor fior. Chiar îmi place un pic acest sentiment!
LP: – Când s-a transformat hobby-ul tău în profesie?
– În 2010, după patru ani, am ajuns la concluzia că vreau să devin ghid. Apoi m-am gândit la faptul că ar trebui să-mi iau o slujbă în munți. Voiam să petrec mai mult timp acolo unde mă simțeam cu adevărat bine. Așa că am plecat în Munții Elbrus din Caucaz, unde am început să mă formez profesional.
LP: – Ajutorul în alpinism este imposibil fără suport psihologic… Cum reușiți să motivați oamenii să continue să urce dacă ei nu pot?
– Întotdeauna în moduri diferite, nu există un algoritm unic de acțiuni. De cele mai multe ori se întâmplă la nivel de sentimente și intuiție, nu pe baza unor liste sau recomandări despre cum să comunici cu oamenii. O persoană are nevoie să fie încurajată, alta are nevoie de un pic de presiune.
LP: – În timpul întâlnirii ne-ați spus că încercați să vă distanțați cât mai mult posibil de afacere. Cine este direct implicat în afacerile companiei dumneavoastră „Kotlyar Adventure Clan„?
– LP: – Da, nu sunt foarte apropiat de toate acestea. Dacă ar fi posibil să călătoresc prin lume fără să câștig bani, aș face-o cu mare plăcere (zâmbește). Tot ce ține de afaceri, de lucrul cu banii, de documentare, i-am delegat soției mele, Anastasia. Ca să fiu sincer, nici măcar nu știu cât costă programele noastre, care este marja, care este venitul din ele. Încerc să fac abstracție de asta. Treaba mea este să merg la munte!
LP: – În medie, de la ce buget ar trebui să pornească o persoană care intenționează să își îndeplinească visul și să cucerească Everestul?
– Dacă o persoană are tot echipamentul necesar și suficientă experiență la altitudine, cu programe de antrenament și pregătire la activ, costul net al unei expediții pe Everest cu un ghid-manager vorbitor de limbă rusă sau engleză începe de la 70.000 de dolari.
Costul poate ajunge până la 100 de mii de dolari cu puțin – totul depinde de format, de nivelul serviciilor, de companie și de ghid. Există companii americane, costul serviciilor lor este mai mare datorită faptului că nivelul de salarizare al specialiștilor lor este mai ridicat. O expediție cu ghizi ruși poate fi mai ieftină.
LP: – Ce calități trebuie să aibă o persoană care vrea să devină alpinist? O dragoste pentru munte nu este probabil suficientă, nu-i așa?
– Deși nu consider alpinismul un sport, este un tip de activitate fizică care se apropie de sport. Calități fizice precum rezistența, forța, agilitatea, coordonarea mișcărilor sunt importante până la un anumit punct. Calitățile psihologice sunt, de asemenea, foarte importante, în primul rând, rezistența la stres. Calitățile intelectuale sunt la fel de importante. Așa cum spuneau mentorii mei, „alpinismul nu este șah, aici trebuie să gândești”.
Deoarece alpinismul este un sport tehnic, capacitatea de a lucra cu echipamentul este foarte importantă. De asemenea, este important să știi cum să scoți un coechipier care a căzut într-o crevasă, cum să legi o targă din materiale improvizate sau cum să organizezi munca de salvare pe un perete de stâncă cu eforturile unui grup mic. Alpinismul necesită multe abilități diferite care nu sunt utile în alte sporturi.
LP: – Mulți oameni cunosc fraza „Nu pot exista decât munți mai buni decât munții în care nu ai fost niciodată„ din opera lui Vladimir Vysotsky. Poate fiecare alpinist să cucerească orice vârf pe care și-l alege ca următor obiectiv?
– Dacă nu există contraindicații de sănătate și dacă aveți o anumită determinare și capacitatea de a găsi abordarea corectă a antrenamentului, atunci, desigur, puteți cuceri orice vârf. Este necesar să vă îmbunătățiți abilitățile tehnice, condiția fizică și să vă pregătiți pentru trasee în funcție de toți parametrii.
LP: – Cât de importantă este alegerea echipamentului pentru alpinism? O alegere nereușită a echipamentului poate afecta atingerea obiectivului?
– Alegerea echipamentului este foarte importantă. Dacă te zgârcești la el sau îl alegi prost, poate duce la degerături sau la consecințe mai grave. Dar nu echipamentul este cel care determină rezultatul, ci persoana care îl poartă. Este posibil să cumpărați echipament scump, dar să fiți nepregătit fizic pentru munte, iar aceasta este o nenorocire mai mare decât dacă sunteți pregătit fizic și psihologic, dar cu echipament ieftin sau de calitate insuficientă.
LP: – Există multe vârfuri montane în lume pe care alpiniștii doresc să le cucerească: Himalaya, Anzi, Kilimanjaro, Mont Blanc, Elbrus, Kosciuszko etc. În opinia dumneavoastră, fiecare„alpinist care se respectă„ ar trebuiîntr-adevăr să escaladeze fiecare dintre aceste vârfuri?
– Nu este necesar să escaladezi munții celebri. Există multe vârfuri despre care puțini oameni știu, dar care sunt dificile și foarte respectate în mediul profesional. Cei care nu au legătură cu alpinismul s-ar putea să nu cunoască vârful Pobeda (Tien Shan, Kârgâzstan), dar cei care au escaladat acest vârf sunt considerați foarte cool în „partidul” nostru. La fel se întâmplă și cu Muntele Ushba (Caucaz) sau Vârful Odessa (Kârgâzstan). Nu există o astfel de listă de vârfuri pe care alpiniștii trebuie să le cucerească cu orice preț.
LP: – Antreprenor, unul dintre organizatorii întâlnirii de astăzi Mircea Baciu a devenit primul cetățean moldovean care a cucerit cele mai înalte șapte vârfuri din lume. De ce record sunteți cel mai mândru?
– Încă nu am făcut-o!
LP: – Care sunt impresiile dumneavoastră despre Moldova?
– Este a treia oară când sunt în țara voastră. Îmi place foarte mult să fiu aici. „Confortabil” este cuvântul care îmi vine prima dată în minte când sunt aici.
LP: – Doriți ca copiii dvs. să vă continue munca?
– Nu. Vreau ca copiii mei să fie deschiși către lume și sinceri cu ei înșiși, liberi să aleagă ce vor să facă, orice mod de viață, orice mod de a privi lucrurile, orice mod de gândire.
LP: – Ce sfat ați dori să le dați alpiniștilor începători? Împotriva a ce ați dori să îi avertizați?
– Motto-ul meu este „Dream boldly, go for your dream boldly!”. Vă sfătuiesc să începeți prin a vizita cluburi de alpinism, secții și a participa la tabere de pregătire. Dacă dorința de a merge pe munte este puternică, este necesar să învățați cum să faceți acest lucru corect și cât mai sigur. Deși cuvântul „siguranță” este inaplicabil la munte, aici, în opinia mea, ar trebui să vorbim despre minimizarea riscurilor. În ultimul timp observ o tendință ca mulți tineri care nu vor să învețe alpinism să meargă pe munte, să se laude cu asta și să se expună unor riscuri complet nejustificate. Tragediile apar pe trasee simple, chiar dacă în principiu nu pot fi acolo.
Îmi amintesc de mine la vârsta de 16-17 ani, când căutam mentori și chiar mă deplasam în alt oraș, la 150 km distanță, pentru a mă antrena o dată pe săptămână la secția de alpinism. Nu mergeam la discotecă, nu aveam telefoane, ceasuri sau adidași de lux, îmi cheltuiam banii pe tabere și antrenamente de alpinism.
