Dimitri Tărăburcă
Stadionul Republican ca oglindă a geopoliticii moldovenești
Logos Press nr. 46 din 12.12.2025 a publicat articolul „Un nou scandal în jurul vânzării Stadionului Republican”. În acesta, Irina Durleștian, fondatoarea companiei „INCO-Gratie” S.R.L., care deține clubul de squash Cangurul, situat pe teritoriul fostului Stadion Republican, a vorbit despre problemele pe care le-a întâmpinat compania în evaluarea proprietății sale.
Irina Durleshtyan a informat că câștigătorul licitației organizate de APS pentru evaluarea proprietății „INCO-Gratie” S.R.L. și a altor 12 proprietari nu a îndeplinit cerințele Legii „privind achizițiile publice”. Iar proprietatea a fost evaluată la aproximativ 15% din valoarea sa reală de piață.
La această publicație au răspuns un cunoscut expert în domeniul evaluării bunurilor imobiliare Dmitri Tereburke și Agenția Proprietății Publice, care gestionează Stadionul Republican până la transferul acestuia către noii proprietari. Iată opinia expertului și răspunsul APS la publicația Logos Press.
Interesele cetățenilor nu se măsoară în metri pătrați
Prețul nu este deloc argumentul principal în povestea Stadionului Republican. Prețul reflectă doar piața – dacă ea există – și chiar și această piață a fost ignorată aici. Dar interesele Moldovei și ale cetățenilor săi nu se măsoară în metri pătrați sau euro pe metru. Ele sunt măsurate prin posibilitatea ca moldovenii să folosească acest teren. Și aici începe o poveste separată, mult mai neplăcută decât discuția despre preț.
Terenul din centrul capitalei nu este doar un bun care poate fi vândut în mod profitabil sau cedat în mod nefavorabil. Este un spațiu urban strategic. Este un loc unde ar putea exista parcuri, stadioane, clustere culturale, viață urbană normală. Acesta este un teritoriu care ar trebui să funcționeze pentru cetățeni, nu să se transforme într-o zonă închisă cu garduri, cordoane și regimuri de acces. Atunci când un astfel de teren este dat unei ambasade străine, nu vorbim despre o afacere, ci despre retragerea terenului din circuitul public pentru zeci de ani. Statul primește o plată unică, în timp ce societatea pierde orașul pentru totdeauna.
Și aici se manifestă problema sistemică. În această construcție, statul poate câștiga doar minimul – în detrimentul prețului formal al tranzacției. Dar poate pierde maximul: spațiul public, potențialul urbanistic, dezvoltarea viitoare a centrului, baza fiscală din jurul acestuia, încrederea cetățenilor și pozițiile juridice pentru anii următori. Deoarece sistemul nu numără valoarea, ci doar cifra pentru raport.
Contribuabilii au pierdut mai mult decât un stadion și mai mult decât bani. Au pierdut dreptul de a-și folosi propriul oraș. În loc de spațiu public li s-a oferit geopolitică, în loc de dezvoltare urbană – perimetre de securitate, în loc de un centru vibrant – beton și paznici. Și toate acestea sunt prezentate ca o fatalitate, ca o „alegere civilizată”, care, din anumite motive, este întotdeauna făcută fără participarea celor care plătesc pentru ea.
Toată această poveste a fost posibilă pentru că Moldova nu are un sistem coerent de protecție a interesului public. Legea privind exproprierea permite confiscarea rapidă a proprietății, dar oferă puțină sau nicio protecție pentru echitatea despăgubirii. Legea privind evaluarea există formal, dar este incapabilă din punct de vedere metodologic să se ocupe de bunuri unice de acest nivel. Nu există nicio evaluare a alternativelor de utilizare, niciun calcul al profiturilor pierdute, nicio analiză a consecințelor pe termen lung. Există o evaluare formală „pentru tranzacție” și o decizie administrativă care se încadrează convenabil în scenariul necesar.
O problemă separată și esențială este sistemul de evaluare. S-au cheltuit bani internaționali, dar în loc de o instituție puternică, a apărut o structură închisă. Controlul a fost înlocuit de logica corporativă. A apărut o structură publică, care inițial a fost concepută ca un filtru, dar în cele din urmă a devenit un ecran. Legea a fost rescrisă astfel încât evaluarea inter pares a devenit o procedură de club, iar criticile profesionale externe au fost scoase din paranteză. Acest lucru a fost făcut aparent pentru puritatea procesului, dar în practică pentru manevrabilitatea rezultatului.
Și aici întreaga poveste încetează să mai fie analitică și se transformă în cele din urmă într-o farsă. Paladi (Alexandru), persoana care a luat deciziile cheie în cheltuirea creditului pentru formarea pieței de evaluare, a reușit la un moment dat să se conducă singur într-o situație fără ieșire normală. Prin lege, pe care ei înșiși au proiectat-o, o organizație publică nu are voie să își revizuiască decât proprii membri. Însăși organizația care a făcut revizuirea este din vechea nomenclatură și include personaje care au participat la evaluarea Air Moldova și chiar la revizuirea creditelor neperformante ale Băncii Sociale. În același timp, Paladi nu era membru al acestei organizații. Și pentru a menține aparența unei platforme legale, el pur și simplu a scris o autorizație de revizuire a propriei sale lucrări.
În acel moment, construcția juridică încetează să mai pretindă a fi serioasă. Pentru că, fie legea este încălcată în mod direct, fie aplicarea ei este dusă până la absurd, unde autorizația personală înlocuiește norma juridică. În ambele cazuri, nu mai este vorba de guvernare sau reformă, ci de amatorism pur cu consecințe asupra statului. Domnilor, nu suntem guvernați doar de idioți – suntem guvernați de cretini fabuloși.
Cel mai izbitor lucru nu este nici măcar asta. Cel mai izbitor lucru este ușurința cu care a fost aleasă cea mai proastă soluție posibilă: să se comande o evaluare de la o structură cu un traseu toxic, să se pună la îndoială legitimitatea rezultatului în avans, să se prezinte tuturor oponenților un argument gata făcut și să se pretindă că acesta a fost planul. Nu este vorba de presiunea circumstanțelor sau de „s-a întâmplat pur și simplu”. Acesta este momentul în care o persoană semnează o problemă pentru sine și, în același timp, pentru stat. Și în acest moment aș dori să întreb nu ca avocat sau economist, ci ca cetățean obișnuit: despre ce a fost vorba?
Ca urmare, statul este prins în propriul său sistem. Nu poate dovedi că prețul este corect. Nu poate dovedi că despăgubirea este adecvată. Nu poate dovedi că interesul public a fost luat în considerare. Dar poate obține litigii, plângeri internaționale, reacții politice negative și o lungă istorie de neîncredere. Pentru ce? Pentru o plată unică și un raport frumos.
Problema nu este că terenul a fost dat ieftin sau scump. Problema este că sistemul a fost conceput inițial astfel încât statul să nu poată câștiga mai mult decât minimul, dar să-i fie garantată pierderea maximă. Deoarece atunci când evaluarea servește deciziei, legea servește procedurii, iar controlul se servește pe sine, țara plătește întotdeauna mai mult decât primește.
Pentru că piața poate fi calculată. Un oraș pierdut nu poate.
Dumitru Tărăburcă,
expert în evaluarea proprietăților
