Cu surprindere în publicația Logos Press a aflat concluziile Agenției de Geodezie, Cartografie și Cadastru (AGCC) cu privire la situația cu evaluarea bunurilor imobiliare pe teritoriul fostului Stadion Republican.
La suprafață – un conflict public între agenții. La suprafață, există un conflict public între agenții.
Buget – tăcere. Interesele private – epifanie
În timp ce obiectul se afla în bugetul de stat, a fost evaluat, dar au existat probleme cu costul. Sau, mai degrabă, cu evaluarea în sine. Nimeni nu a vrut să se implice cu un bun al statului atunci când a venit vorba de buget. Așa că au decis să ignore problemele de evaluare.
Ca urmare, „valoarea” nu a fost rezultatul unei analize, ci o decizie administrativă: cifra a fost atribuită, discuția a fost închisă, iar evaluarea a fost scoasă din vedere. Legea și standardele au jucat rolul de fundal.
Dar de îndată ce povestea a ieșit din modul „tăcerii bugetare” în zona drepturilor private și a compensațiilor, sistemul a avut brusc o viziune. Aceleași instituții care ieri trăiau liniștite cu greșeli evidente, astăzi au început brusc să vorbească despre „încălcări ale legii” și „cifre inacceptabile”.
Problema nu este că încălcările au fost descoperite. Problema este de ce au fost „descoperite” acum.
Legile nu s-au schimbat. Comisiile sunt în esență aceleași. Baza metodologică nu s-a schimbat. Doar direcția intereselor s-a schimbat.
Evaluatorii ca personal de serviciu
Această poveste a dezvăluit un adevăr neplăcut: mediul de evaluare profesională din Moldova a degenerat într-o funcție de serviciu. În loc de o instituție independentă care ar trebui să fixeze realitatea pieței, vedem un instrument flexibil care se adaptează la ordinea politică actuală.
Astăzi, o cifră poate fi acceptată în tăcere.
Mâine poate fi declarată criminal de scăzută.
Poimâine, poate fi recunoscută din nou ca fiind acceptabilă.
Fără explicații. Fără metodologie publică. Fără responsabilitate.
Nu așa se comportă instituțiile statului de drept, ci așa se comportă hoții din gară: mingea dispare și apare în funcție de cine ține masa.
Un aspect aparte este figura evaluatorului, care ieri făcea parte din mecanismul instituțional, dar astăzi intră pe piață ca un jucător independent și se comportă ca și cum ar fi deasupra standardelor și a legii. Aceasta nu este o poveste personală. Acesta este un efect sistemic. Atunci când statul arată de ani de zile că evaluarea nu este o responsabilitate, ci un serviciu „pentru o sarcină”, aduce în discuție astfel de jucători.
O comisie care „nu „decide”, ci judecă
Formula comisiei AGCC – „noi nu ne pronunțăm asupra valorii, dar valoarea încalcă legea” – este chintesența cinismului instituțional.
Este ca și cum un judecător ar spune: „Nu am citit încă dosarul, dar am ajuns deja la un verdict”.
Comisia devine un organism care formal nu este responsabil de nimic, care de fapt determină rezultatul, în timp ce se ascunde în spatele statutului de „consultativ”.
Formal, Comisia poate pretinde că nu are niciun cuvânt de spus în materie de expropriere. Dar problema este alta: ea intervine de fapt în expropriere, înlocuind procesul juridic cu ceața departamentală.
Dar vorbim despre expropriere – o procedură juridică rigidă
Exproprierea nu este o opinie de expert sau un comentariu. Este o procedură cu consecințe clare:
- Constituția RM, articolul 46 alineatul (3): exproprierea este permisă numai pentru cauză de utilitate publică și cu o despăgubire prealabilă echitabilă.
- Practica CEDO (James c. Regatului Unit, Scordino c. Italiei): despăgubirea trebuie să aibă o legătură rezonabilă cu valoarea de piață; subcompensarea este o încălcare directă a dreptului de proprietate.
- Legea nr. 488/1999, articolul 8: despăgubirea se stabilește pe baza valorii de piață – prețul cel mai probabil de pe piața liberă.
Și aici nu este nevoie de formule complicate. Un test de bun simț este suficient: ar vinde proprietarul în mod voluntar obiectul la prețul evaluat pe piața liberă?
Dacă răspunsul este „nu” și discrepanța este de aproximativ 85%, nu mai este vorba de o „diferență de opinie profesională”. Este vorba de riscul unei despăgubiri nedrepte cu toate consecințele juridice: instanțe, procese internaționale și cazuri pierdute.
Atunci când statul nu poate fi de acord cu el însuși
Cel mai absurd și mai periculos aspect al acestei povești este că două instituții de stat nu pot defini regulile jocului, chiar dacă statul însuși a încheiat înțelegerea.
Aceasta nu mai este o „dispută tehnică”.
Este o rușine pentru instituții.
Este mediul perfect pentru corupție.
Este o demonstrație a lipsei totale de putere a comisiei și a întregului circuit de gestionare din jurul agenției.
În realitate, deciziile sunt luate de un cerc restrâns. Restul participanților modifică cu atenție protocoalele pentru a nu fi ultimii când vântul își schimbă din nou direcția.
Concluzie
Povestea Stadionului Republicii nu este o poveste a unei judecăți greșite.
Este o poveste despre modul în care în Moldova evaluarea se transformă într-un ritual, legea într-un decor, comisiile într-un instrument de oportunitate politică.
Nu mai este vorba despre stadion.
Este vorba despre faptul că în țară nu poți avea încredere într-o singură semnătură sau o singură ștampilă atunci când sunt în joc bani serioși.
Și acesta este un risc sistemic. Pentru proprietate. Pentru investiții. Și pentru stat, care cu propriile mâini subminează rămășițele de încredere în sine.
